ZIDUL… culturii juridice (VIII). Istoria în cerc sau calea nebunilor. Dreptul – cunună pentru cei aleși

Motto: „Oamenii înțelepți, chiar dacă toate legile ar fi abolite, tot ar trăi în același fel”.

                                                                                                                             (Aristofan)

Ieșit pentru un scurt răgaz din vârtejul întâlnirilor oficiale, bi sau multilaterale, în liniștea bibliotecii, am avut durată reală de reflecție asupra temei profesiilor juridice, așa cum sunt influențate de cultura națională și de constructele conceptuale universale juridice. Precum se știe deja sunt ani de când militez în scris și în diverse conferințe pentru necesitatea ca omul de lege, în oricare profesiune ar fi angajat, să aibă deschidere culturală umanistă, alături de bune și temeinice deprinderi tehnice cerute de mijlocirea calculatorului în toate demersurile realității funcționării sistemului judiciar. Mai mult, am acordat și acord precădere unei bune formări umaniste a profesionistului legii fără de care, în opinia mea, acesta nu poate fi complet.

Din toate perspectivele posibile, am pledat pentru cauza generală a culturii și științei de carte, pentru o bună organizare și deschidere a mediului universitar, pentru modele de cercetare și aplecare asupra istoriei instituțiilor juridice, pentru apetența către universal a tuturor actorilor actului de justiției. Am pledat și voi continua să o fac cu deosebită deferență pentru modelul uman în școala de drept și în instanțe. Absolvenții de Drept: judecătorii, avocații, notarii, consilierii juridici, executorii, practicienii în insolvență etc. sunt crescuți în preajma modelului uman capabil de emulație, stimulant.

Când vorbim astăzi despre sistem, în speță sistemul de justiție, avem predilecția indusă de a vedea un mecanism prea bine anchilozat în rotițe în care rigoarea și eficiența sunt caracteristicile principale. În această percepție, sistemul este ca un fel de nor supra-personal care nu-și mai poate percepe interlocutorii altfel decât ca pe eterni petenți nedemni, intrați în hora unor algoritmi dirimanți de procedură.

Sunt ani, vreo douăzeci, de când atmosfera derutantă a sălilor de judecată îmi creează depresie și asta pentru că eu știu, iar experiența îmi dă dreptul de a afirma cu tărie, că actul dreptății nu are a face doar cu rigoarea procedurală ori cu protocolul insistent de comportament adecvat acestor proceduri. Nu există luptă, efort sau demers standard pentru aplicarea dreptății, dreptatea este un act de creație al talentului uman și ea nu poate exista fără adevărul din probe.

Mi se poate replica în orice mod asupra acestei teze, că cele mai multe cauze sunt reductibile la un tipic, sunt recurente și asemănătoare, că legea dă tonul judecății, că practica judiciară, că procedura și criteriile… orice. Or, afirm cu tărie că nu există identitate de dosar nici dacă este vorba de plângeri contravenționale. Da, talentul uman dublat de conștiință critică și cultură este și va rămâne predilect, chiar și atunci când un adjuvant mare va fi oferit de inteligența artificială. Intuiția umană și bunăvoința nu pot fi surclasate de nimic.

Mi se poate reproșa, desigur, poate parțial îndreptățit, că sunt anacronic, venit dintr-o lume care nu mai are audiență astăzi, că sunt desuet și că sunt un ex…pirat și poate chiar sunt câte puțin din toate acestea, că manifest un duios dor pentru lumea care m-a crescut, dar atmosfera rece a sălilor de judecată nu va deveni altfel, chiar dacă eu voi fi dovedit, când voi ajunge la 100 de ani de viață, ca senil. Tot ce este nou sau vechi va suferi transformare, cu excepția spiritului uman și a principiilor dreptului, iar noi știm asta, doar că numai unii o și recunoaștem public.

De ce mi se pare nevrednică sala de ședință de judecată? Iată: procesele se desfășoară într-o derutantă penumbră, în viteză, pe fugă – sau aceasta este impresia -, formalismul întrece orice atribut de căldură umană, avocaților li se cer concluzii scrise și li se taie cuvântul, justițiabilii ies din sală nedumiriți și neconsolați de prezența unui judecător autentic, care impune, care domină, care reprezintă, dar care este și un practicant „expert” al zâmbetului senin, al disponibilității, al bucuriei de a dialoga și de a se împăca el însuși cu tot ce îi oferă profesiunea și îi oferă viața. Mimi ai corectitudinii acre și autiste, prea mulți judecători ratează esența judecății, care este, până la urmă, un fapt senin de viață.

Cauza principală a acestei atmosfere generale de precaritate este subțirimea culturii juridice a actorilor principali care nu-și exercită atribuțiile cu artă, cu bucuria profesiei dorite și practicate și dăruire. Presimt că voi fi întrebat dacă atmosfera din sălile de judecată ale anilor ’80 era alta sau dacă nu cumva experimentez vreun regret al dictaturii socialiste din vreo psihanalizabilă atitudine de resentiment și frustrare?

Garantez că nu regret în vreun fel anii aceia, pentru că am văzut o lume dezolantă schimonosită de lipsuri și orizont, dar am un amar regret pentru modele umane pe care le-am întâlnit la toate instanțele din țară și care nu mai pot fi astăzi, decât în mod excepțional, întâlnite și nu pot să nu îmi amintesc cu tot dragul de judecători onorabili, care chiar judecau și nu efectuau o gesticulație mimată pe de rost, înțelegeai asta din felul interogatoriului, subtil, elegant, cu o tehnică fără cusur de a dibui adevărul. Țin minte și timbrul vocilor, inconfundabil în muțenia publicului din sala de judecată, verdictul lor uneori nemilos, dar învelit într-o destinsă umanitate, îndărătul căreia se simțeau măsura, buna-cuviință și mai ales exercițiul transfigurator al culturii temeinice. Simt nevoia să fac o necesară precizare: cultura juridică nu trebuie înțeleasă în contextul acestui text, ce va vedea lumina tiparului ca un editorial, ca o bună asimilare al materiilor de examene. (În general și în mod special magistrații sunt bine informați în materia predată în universitate și reluată apoi în cadrul studiilor speciale ale INM.)

Nu partea informativă lipsește astăzi, ci acea componentă magistrală care transcende studiul obligatoriu și care este complinit prin pasiune și lectură. Dar, iată, se ridică o întrebare legitimă: de ce a scăzut vizibil și dramatic interesul personal de studiu aprofundat pentru tinerii absolvenți ai Școlii de drept și pentru înșiși studenții? De ce nu-și mai doresc acești oameni să se înscrie în lista pauperă a numelor mari, de ce oare nu-și propun acest lucru?

Răspunsul la această întrebare nu poate fi în sens unic, deși este evident că informația computerizată și accesul rapid la ea sunt principale cauze pentru care omul modern nu mai dorește să se crească pe interior. Sunt foarte mulți factori pentru care exigențele noastre asupra noastră înșine au scăzut foarte tare.

Relativizarea continuă și tenace a criteriilor valorice, a dimensiunii personale pentru actul de decizie asumat, facilitatea prin care ne ascundem după literă și după politici generale – iată o suită a cauzelor slăbirii conștiinței sociale a magistraților, dar și a politicienilor, a decidentului public în general.

După mai bine de trei decenii de la căderea regimului comunist nimeni nu vrea să recunoască, deși am spus-o public de mai multe ori, că dacă dorim cu adevărat reforma justiției aceasta ar trebui făcută cu o contribuție majoră de către magistrați. De aceea s-ar impune un parteneriat corect și concret între cele trei puteri ale statului doar sub necesitatea că inițiativele prioritare pentru elaborarea, adoptarea și aplicarea politicilor publice în domeniul supus analizei în acest material ar trebui să pornească ca ceva firesc din interiorul sistemului judiciar și să țină cont și de contribuția, deseori importantă, a societății civile sigur, cea care este chemată cu bună credință să fie glasul mai puțin auzit și ascultat al celor mulți. Este adevărat că celor care slujesc justiția în calitate de magistrați le este interzis partizanatul politic, dar niciodată nu le va fi interzis dreptul, aș spune chiar datoria, de a fi partizanii valorilor și principiilor constituționale. Și repet, o asemenea datorie nobilă nu poate fi îndeplinită dacă magistrații nu simt pulsul real al societății, ceea ce în chip firesc presupune un orizont cultural situat dincolo de limitele pozitiviste ale înțelegerii dreptului ca sistem normativ. Niciodată nu cred că existența unei anume moderații și desigur a unei binevenite prudențe nu ar trebui să excludă priceperea, dar mai ales curajul de a participa la dezbaterea publică a problemelor din comunitate și în mod special a acelora care pot reprezenta pericole interne și externe și care sunt cu adevărat o amenințare la regimul politic al libertății.

Din păcate, astăzi găsim în sălile de judecată destul de des modelul micului autocrat lipsit de deschidere și de încântare pentru modalitatea de exprimare a litigiului, iritat de partea spectaculoasă în care oamenii își trăiesc adversitățile, autocrat rigid care se calamitează în fața tertipului și a tacticilor versatile practicate de avocați. Ei nu gustă această artă a argumentării, nu au capacitatea de se prinde în jocul fascinant al pledoariei și al sofismelor. Iar autocratul, în orice domeniu al vieții publice s-ar manifesta, reprezintă un model uman de sinteză între ceea ce este rău în instituții și ceea ce este mai rău în om: siguranța infatuată de sine.

Autocratul este doar un simptom a unei crize de statut a puterii judecătorești, nu doar la noi, ci peste tot în lume. Nu mai vorbim despre cauze scurte ale unui fenomen, vorbim de o erodare, de o sincopă a istoriei universale, o slăbire a energiei cuvântului legii, însoțită de o implicită slăbire a forței sistemelor judiciare.

Nu vorbim doar despre o simplă pierdere de prestigiu, de marginalizare sau de scăderea calității actului de justiției, ci vorbim despre însăși schimbarea ierarhiilor cunoașterii umane și în această nouă paradigmă știința dreptului nu mai pare de importanță centrală pentru viața și filosofia practică a cetății, unde conceptul „practic” are conotație kantiană. Dacă aceasta s-a întâmplat cu știința dreptului ca atare, altfel stau lucrurile cu domeniul legiferării: acesta a devenit inflaționist pe toate palierele realității curente: de la Tratate și Convenții la regulamente interioare, totul intră sub o literă complicată și contradictorie până la haos. Așadar, aveam tot mai multă materie legislativă și tot mai slabe forțele de conștiință în interpretare, selecție și acceptare. (A se vedea atitudinea unei mari părți a corpului de magistrați care îmbrățișează anumite decizii de interpretare ale CEDO.)

Ne-am văzut, în acest context, în situația de a purta o luptă de asediu pentru consacrarea și supraviețuirea academismului științei noastre în urmă cu câțiva ani și am părut anacronici în tot demersul, pentru că decidentul nu vedea necesitatea și utilitatea unui for academic care nu are pârghii de a impune o anumită conduită mediilor judiciare. Cumva, cu entuziasm donquijotesc, am instituționalizat ceea ce am dori să fie cercetarea în domeniul dreptului, dar prin asta nu am eludat criza dreptului care a debutat cu multă vreme înainte, odată cu teoriile hermeneutice asupra adevărului oricărei aserțiuni.

Am afirmat în repetate rânduri că nu dreptul este în criză, ci lumea traversează crize. Dreptul material obiectiv nu se va schimba, pentru că nu stă în puterea rațiunii noastre să o facă și această teză este veche cât lumea științei europene. Lumea, da, stă să se schimbe, dacă omului i se îngăduie să fie aidoma oii sau caprei sau broaștei, iar realitatea însăși ar fi doar una dintre ficțiunile posibile, dar contractului – însă – nu i se vor schimba niciodată, cred eu, trăsăturile și atributul.

Apreciez, de asemenea, că o creștere a interesului pentru cultura juridică, pentru cultura umanistă în general nu pot fi decât premise solide ale deschiderii față de societate în scopul unei comunicări reale care să ducă la o înțelegere reciprocă deplină. Există, din păcate, așa cum arătam nuanțat în prezentul material, un fenomen de închidere între zidurile profesionale întâlnit foarte des cu preponderență la tinerii magistrați, dar nu numai, și… în opinia mea, aceasta aduce grave prejudicii menirii justiției de a realiza și de a menține armonia comunității.

Iar dacă vom purcede prin a vedea frumusețea dreptului substanțial în devenirea fiecărei instituții juridice care ne pasionează, dacă am putea îmbolnăvi câțiva absolvenți de Drept din fiecare generație, atunci academismul și modelul uman al juristului împlinit ar fi salvate. Pozitivitatea garantată a studiului dreptului și certitudinea obiectivă pe care conceptele juridice o conferă vieții sociale sunt intuite ca periculoase pentru arhitecții noii ordini, de aceea se insistă metodic a fi distrusă această temelie.

Trăită ca stare de necesitate, dreptul a propus întotdeauna și experiența libertății gândirii în raport cu șabloanele culturale și stereotipurile sociale, dar și în funcție de dinamica socială fără de care acesta nu-și poate atinge menirea.

Iată cum înțeleg eu că se încearcă această demolare, în câțiva concomitenți pași: 1) negarea obiectivității științifice a domeniului juridic și calificarea acestuia ca modalitate comportamentală de adecvare socială la reguli; 2) anihilarea instituțiilor fundamentale ale dreptului, care merge mână în mână cu slăbirea statului; 3) justificarea prin text legal a experimentului ca mod de exprimare a omului nou-nouț.

La cum se prezintă lumea comunicării și informației în ziua de astăzi, la câți nechemați își arogă potențiala capacitate de influență, nu mă miră că dreptul și legea, chiar, cad până la derizoriul opiniei, intră în discuție ca oarece fapt accidental din gândirea lumii. Băieți și fete, amețiți, fără o solidă cunoștință asupra temelor abordate, își permit să inducă public premisa unei relative puteri a conceptului juridic pe care îl consideră depășit.

Imperativul devine discutabil, permisivul – lărgit până la paroxism, valoarea actului de voință a legiuitorului și a statului mereu pusă în discuție, ilegitimată. Ceea ce se pune în loc nu este însă gândire, ci vagi și incongruente modele de acțiune permise, nebunii volitive ivite din nevoia absolută de originalitate individuală a acestui veac. Nu se mai construiesc demonstrații sau argumentări valabile, pentru că se poate spune orice despre orice, întrucât există libertate de exprimare și, ca atare, oricine poate opina despre stat, despre metafizică, despre ego, despre Dumnezeu. Totul stă la degetul mic al individului dezlegat și pus pe căpătuiala publicității, nepăsător la orice rigoare sau criteriu de adevăr, indiferent la prestigiul și cunoștințele vreunui opinent.

Am încercat o viață întreagă, mai ales atunci când am ocupat diverse demnități, să construiesc mereu poduri între oameni, comunități și deseori discipline academice. Cred încă în dialogul dintre oamenii de cultură și actorii politici, dintre oamenii de afaceri și intelectuali, între reprezentanții clerului și savanți. Și încă ceva, am căutat și mentori, iar Dumnezeu m-a ajutat să găsesc aproape în fiecare etapă a devenirii mele pe câte cineva ca model. Au contat, de asemenea, marile întâlniri cu acele conștiințe care sunt capabile să te aducă într-o stare de criză. „Există oameni care te pot extrage din păienjenișul vieții cotidiene, mentori (modele) care prin întrebări, energie și zâmbet știu să te disloce din rețeaua de iluzii și false certitudini cotidiene. Astăzi, îmi mărturisea cineva, îi spunem acestui tip de om maestru sau coach. Mentorul este ca o dronă care se înalță deasupra situației de moment și oferă o perspectivă verticală cu deschidere la orizont de 360 de grade. M.N.”.

Cred că rolul modelelor/mentorilor este și acela de a forma lideri, care să poată spune lumii o poveste mai bună despre trecut, prezent și viitor, să poată stinge actualul mesaj negativist conform căruia suntem vinovați pentru isprăvile trecutului și condamnați la autodistrugere în viitor. Constat cu mare părere de rău că nihilismul a pătruns în mediul academic, dar și în comunitățile locale, în familii, școli sau chiar și în instituțiile naționale. Și pentru că tot ne apropiem de alegeri, apreciez că liderii sunt cei care trebuie să vorbească despre credință și să demonstreze curaj, să-și asume principiile sănătoase care pot reclădi speranța în flacăra divină din fiecare om, să predea gramatica libertății, a responsabilității morale și a subsidiarității politice, vorbind celor săraci și celor bogați deopotrivă. Întotdeauna liderii au făcut diferența și asta s-a văzut doar dacă au existat cu adevărat.

De la antici, Aristotel mai cu seamă, cunoaștem legile gândirii și acestea, ca și principalele principii juridice, sunt universale, „vin din cer”, zicea Aristofan în veacul IV înainte de Hristos, sunt intrinseci naturii umane. Fără această necesară legitate nu am putea conviețui, după cum nu am putea comunica fără gramatică, iar aceste două convenționale domenii, dreptul și gramatica, sunt inseparabile la o analiză comparativă. Să ne gândim doar la un aspect; acela că putem transmite orice informație dorim folosind verbele auxiliare „a fi” și „a avea” – și acest aspect este valabil pentru toate constructele lingvistice ale lumii. De cealaltă parte, dreptul este fundamentat pe aceleași atribute ale ființei umane, acela de a fi și de a avea, adică persoana și proprietatea.

Intuiția îmi dictează să cred că, după minimizarea persoanei care ar putea alege să nu mai fie om, să fie fie cal, câine, melc sau șarpe, urmează, în dialectica drăcească a manipulării politice, atacul asupra proprietății. Ni se va inocula prin diverse manevre de coerciție mintală că putem fi fericiți fără să posedăm ceva, mai cu seamă pământ – singura valoare a lumii care nu se înmulțește. Și ce ar deveni Dreptul în această perspectivă? Nu știu, dar întrevăd o lume de dictatură a nonsensului, la care vom achiesa fără convulsii de conștiință. Și zic și eu ca înțeleptul satului: „vai, cum își va râde dracul de lume…”.

Iar dacă persoana nu mai este persoană, proprietatea nu-și mai are sensul, structura de stat cu teritoriu, populație și legi va fi desuetă și inutilă, în locul statului se va fi subrogat deja vreo corporație bancară dirijată de inteligența artificială…

Acestea toate par fanteziste, încă, iar în ceea ce mă privește, mi-aș dori să cred că halucinez, decât să se potrivească realității. Viața mi-a făcut darul profesional de a trăi și de a lucra sub două coduri civile, două moduri ale ordinii publice, de a învăța în aulă și de a studia cu stiloul în dreapta, am răsfoit mii de file ale Monitorului Oficial, am citit și săpat după argumente prin biblioteci întregi, dar nu m-aș fi așteptat vreodată ca lumea mea să se schimbe cu atâta neroadă viteză, de parcă se precipită spre sfârșit.

Nu știu dacă e potrivit să ne opunem sau mai curând să lăsăm lucrurile să-și urmeze cursul cu viteză și să sperăm că vom prinde și renașterea rațiunii și Cuvântului. Ca oameni de carte, să ne așezăm la umbra Zidului… culturii juridice și să ne bucurăm de cele mai frumoase amintiri ale domeniului nostru pe care am arat cu atâta bucurie. Curând poate, dreptul va fi iarăși cunună pentru aleși, așa cum era în vremuri imemoriale, o taină preoțească mare, accesibilă doar acelora inițiați. Istoria se învârte în cercuri, s-o citim, deci.

* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 2/2024.