Susținerea nelegalității deciziei recurate. Lipsa probării vătămării procesuale produse. Trimiterea cauzei spre rejudecare

• Legea nr. 95/2006: art. 644
• NCC: art. 998
• NCPC: art. 105 alin. (2)
• NCPC: art. 114^1 alin. (2)
• NCPC: art. 261 alin. (1) pct. 2 şi 3
• NCPC: art. 281
• NCPC: art. 304 pct. 5
• NCPC: art. 312 alin. (1)
• NCPC: art. 316
• VCC: art. 100 alin. (3)
• VCC: art. 1003

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 22.02.2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și Spitalul Județean de Urgență Timișoara și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților în solidar, la plata echivalentului în RON al sumelor de 28.544 euro reprezentând daune materiale și 500.000 euro, daune morale.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1399 din 19 septembrie 2019)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

I. Recursul declarat de reclamantul A.

1. Criticile formulate de recurentul-reclamant împotriva încheierii de la termenul de judecată din data de 12.03.2019 sunt nefondate.

Aspectele relevate nu pot fi analizate în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 2 și 3 C. proc. civ.

Ceea ce invocă recurentul nu este o nelegalitate în sensul dispozițiilor legale menționate, ci o eroare materială remediabilă în procedura reglementată de art. 281 C. proc. civ.

Recurentul nu a probat vătămarea procesuală produsă prin menționarea greșită a numelui avocatului care i-a asigurat asistența juridică la termenul din data de 12.03.2019 și nici împrejurarea că vătămarea astfel produsă poate fi remediată numai prin anularea actului de procedură îndeplinit.

Inversarea numelor avocaților s-a produs numai în al doilea paragraf al încheierii, când s-au consemnat numele părților prezente la apelul nominal făcut în ședință publică, fiind în mod evident vorba despre o eroare materială.

Atunci când în cuprinsul încheierii s-au redat concluziile orale formulate de cei doi apărători nu s-au mai consemnat numele acestora, iar concluziile formulate de „avocatul apelantului pârât B.”, respectiv de „avocatul apelantului reclamant A.” au corespuns intereselor părților asistate juridic.

În aceste condiții, nu poate exista o vătămare procesuală și nici o nelegalitate atrasă de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 2 și 3 C. proc. civ., fiind în mod evident o eroare materială ce ar putea fi îndreptată în procedura reglementată de art. 281 C. proc. civ.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din data de 12.03.2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

2. Criticile formulate de recurentul-reclamant împotriva Deciziei nr. 312/23.03.2019 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă

a. Nu sunt fondate susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 316 C. proc. civ., raportate la art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., justificate de recurent prin lipsa indicării domiciliului părților și a sediului Spitalul Clinic Județean Timișoara din cuprinsul deciziei recurate.

Recurentul nu a probat faptul că lipsa acestor mențiuni ar atrage o vătămare procesuală ce nu se poate remedia decât prin anularea actului de procedură, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte nu poate dispune admiterea recursului în baza acestui motiv de recurs.

b. Nu poate fi primită critica prin care se susține nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în raport cu consemnările legate de opinia dr. E., cuprinse în fila x a hotărârii instanței de apel.

Paragrafele indicate de recurent nu cuprind argumentele, considerentele instanței de apel în soluționarea căii de atac, dezlegări a căror legalitate să poată fi supusă controlului judiciar pe calea recursului.

De aceea, Înalta Curte apreciază că nu este legal învestită cu exercitarea controlului de legalitate în raport cu susținerile anterior menționate și care nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc. civ.

c. În temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul critică decizia instanței de apel sub două aspecte:

Primul dintre acestea vizează modul de stabilire a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului și care, în opinia recurentului, nu poate fi identic cu cel în care este determinată răspunderea făptuitorului. Recurentul consideră că faptele imputabile pârâtului nu pot sta și la baza răspunderii comitentului, astfel încât instanța de apel nu putea schimba hotărârea primei instanțe doar sub aspectul debitorilor obligației de reparare a prejudiciului, în sensul stabilirii acestei obligații atât în sarcina pârâtului B., cât și a Spitalului Clinic de Urgență Timișoara, fără a modifica și cuantumul daunelor morale pe care tribunalul le stabilise doar în sarcina pârâtului B..

Al doilea aspect vizează dezlegarea dată de instanța de apel cererii privind acoperirea prejudiciului estetic reclamat, recurentul susținând că motivarea hotărârii este contradictorie și incompletă.

Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate criticile subsumate primului aspect menționat.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare în cauză a prevederilor art. 644 din Legea nr. 95/2006 atunci când a i-a obligat în solidar pe pârâții B. și Spitalul Clinic de Urgență Timișoara la plata daunelor morale.

Dispozițiile menționate prevăd o răspundere solidară, în condițiile legii civile, a unităților sanitare publice sau private pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat. Or, solidaritatea obligației stabilite în sarcina pârâților atât prin norma specială prevăzută la art. 644 din Legea nr. 95/2006, cât și prin norma de drept comun la care aceasta face trimitere – art. 100 alin. (3) și art. 1003 C. civ. de la 1865 – se caracterizează prin obiectul unic al obligației, toții debitorii fiind obligați, prin excepție de la regula de drept a divizibilității obligației, la aceeași prestație.

Prin urmare, instanța nu ar fi putut, dat fiind caracterul solidar, izvorât din lege, al obligației stabilite în sarcina pârâților B. și Spitalul Clinic de Urgență Timișoara, să dividă obiectul acestei obligații între cei doi pârâți, stabilind sume diferite de bani în sarcina fiecăruia.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect menționat, subsumat prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile vizând insuficienta motivare a instanței de apel în ceea ce privește prejudiciul estetic pretins de reclamant.

Reclamantul A. a solicitat instanței obligarea pârâților B. și Spitalul Clinic de Urgență Timișoara la repararea unui prejudiciu moral suferit din culpa pârâților și a arătat în ce a constat acest prejudiciu.

Răspunzând criticilor formulate sub acest aspect prin apelul declarat de reclamant, curtea de apel a reținut că „i s-a cauzat reclamantului un prejudiciu constând în prelungirea suferinței fizice și psihice și în diminuarea șanselor unei recuperări a stării de sănătate cât mai apropiate de starea anterioară accidentului de circulație, prejudiciul ce se impune a fi recuperat”, că în lipsa unor criterii de evaluare, revine instanței sarcina de a aprecia suma de natură a compensa prejudiciul suferit de reclamant și a indicat drept criterii de evaluare: „antecedența cauzală a stării de handicap”, „lipsa certitudinii în ceea ce privește recuperarea completă a reclamantului chiar în ipoteza în care se intervenea chirurgical imediat după accident”, „imposibilitatea stabilirii legăturii de cauzalitate dintre paralizia membrului drept și tratamentul ortopedic aplicat de pârât”.

Înalta Curte reține că esența răspunderii civile delictuale constă în existența unui prejudiciu cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane.

Ca element al răspunderii civile delictuale, prejudiciul poate îmbrăca forma prejudiciului moral (a daunelor morale) atunci când rezultă dintr-o atingere adusă prerogativelor ce constituie atributul personalității umane și se manifestă prin suferința fizică sau morală pe care o resimte victima.

Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma propria convingere asupra aspectelor deduse judecății, în funcție de situația de fapt și de probele administrate, dar ținând seama de principiile de drept și de practica judiciară în materie.

Evaluarea daunelor morale este dificilă întrucât este lipsită de criteriile obiective existente în cazul prejudiciului material. Prejudiciul nepatrimonial nu se poate reduce la determinarea „prețului” suferinței fizice și psihice, acestea fiind, de altfel, inestimabile. Stabilirea cuantumului unui astfel de prejudiciu trebuie să aibă în vedere toate consecințele negative produse și să plece de la premisa că daunele morale se raportează la nivelul trăirilor psihice. Tocmai de aceea, prejudiciul nepatrimonial implică o apreciere raportată la situația personală a fiecărei victime în parte.

În determinarea cuantumului despăgubirilor morale, interpretarea normelor aplicabile răspunderii civile delictuale, principiile aplicabile în această materie și soluțiile pronunțate în jurisprudență, conturează aplicarea unor criterii ce vizează gravitatea suferinței, echitatea și al proporționalitatea.

Toate aceste criterii trebuie analizate de instanță prin raportare la situația particulară a fiecărei peroane care reclamă și probează un prejudiciu moral încercat, și la formele pe care acest prejudiciu le îmbracă în fiecare caz în parte.

Reclamantul a pretins că, din culpa pârâților, a suferit un prejudiciu estetic, constând într-o infirmitate permanentă care i-a afectat viața personală și profesională.

Or, instanța de apel nu a cercetat aceste aspecte, nu a analizat formele în care reclamantul pretinde ca s-a materializat prejudiciul moral încercat, gravitatea acestora și consecințele pe care le-a produs asupra reclamantului, mulțumindu-se să facă referire generică la: „antecedența cauzală a stării de handicap” și „lipsa certitudinii în ceea ce privește recuperarea completă a reclamantului”, deși stabilirea despăgubirilor pentru daune morale presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și care pot fi supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Omisiunea instanței de apel de a arăta, în acord cu exigențele art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat cuantumul daunelor morale la suma menționată în dispozitivul hotărârii, fără să analizeze susținerile reclamantului cu privire la natura prejudiciului produs și la formele în care acesta s-a manifestat, echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar și atrage casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

d. Criticile grupate la acest subpunct al motivelor de recurs vor fi analizate odată cu cele cuprinse la pct. c) în recursul formulat de pârâtul B. și la pct. b) în cererea de recurs a Spitalul Clinic de Urgență Timișoara deoarece Înalta Curte va răspunde prin considerente comune acestor critici.

II. Recursul declarat de pârâtul B.

a. Recurentul pretinde o încălcare a prevederilor art. 297 C. proc. civ. În opinia sa, a fost privat de un grad de jurisdicție, în condițiile în care prima instanță, reținând autoritatea de lucru judecat rezultată din cercetarea penală efectuată, nu a soluționat fondul litigiului, iar curtea de apel, deși a considerat că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat rezultată din cercetarea penală efectuată, l-a decăzut din dreptul de a propune probe.

Critica nu este fondată.

În primul rând, Înalta Curte constată că în fața primei instanțe, pârâtul a fost decăzut din dreptul de a propune probe, instanța făcând aplicarea art. 114^1 alin. (2) C. proc. civ. Această împrejurare nu poate echivala cu o necercetare a fondului în condițiile art. 297 C. proc. civ. În al doilea rând, tribunalul s-a pronunțat asupra fondului litigiului, admițând în parte pretențiile reclamantului.

b. Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite. În cauză, hotărârea pronunțată nu s-a întemeiat pe interpretarea greșită a unui act juridic, care a determinat schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, astfel cum impune cazul de modificare a hotărârii menționat. Temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății în reprezintă răspunderea civilă delictuală, iar hotărârile pronunțate au avut în vedere elementele acestei răspunderi, iar nu interpretarea unui act juridic, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În plus, Înalta Curte constată că nu poate face aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., neputând fi reîncadrate în alt motiv de recurs reglementat de art. 304 C. proc. civ.

III. Recursul declarat de Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara

a. Considerentele expuse anterior în analizarea criticilor întemeiate de recurentul B. pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt valabile și în ceea ce privește motivele de recurs formulate de pârâtul Spitalul Clinic de Urgență Timișoara în același temei juridic. De altfel, recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic de Urgență Timișoara reproduce mare parte din criticile formulate de pârâtul B., rămânând astfel valabile aprecierile anterior expuse vizând imposibilitatea de aplicare de către instanța de recurs a prevederilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. și de reîncadrare în acest fel a motivelor de recurs în alte cazuri de modificare ori de casare a hotărârii, reglementate de art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile formulate în cuprinsul pct. 2 d) în recursul declarat de reclamantul A., respectiv cele grupate la pct. c) în recursul formulat de pârâtul B. și la pct. b) în cererea de recurs a Spitalul Clinic de Urgență Timișoara și care vizează aspecte comune soluționării prezentei cauze, Înalta Curte reține următoarele:

Toate părțile atrase în prezentul litigiu au formulat critici legate de dezlegările date de instanța de apel în privința întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale în cauză.

Astfel, în ceea ce privește culpa, ca element al răspunderii civile delictuale, reclamantul a pretins că nu se poate reține în sarcina sa o culpă rezultată din faptul că la câteva luni după data internării ar fi refuzat o pretinsă operație. Prin urmare, și dezlegările date de instanța de apel sub aspectul prejudiciului material, care au avut drept premisă o culpă a reclamantului sunt legale.

Pârâții B. și Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara au criticat hotărârea curții de apel în ceea ce privește dezlegarea dată asupra dovedirii faptei ilicite, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate, susținând că instanța de apel nu a stabilit în ce a constat fapta ilicită a pârâtului B., în condițiile în care luxația reclamantului nu exista la radiografia de la momentul externării, ci a fost evidențiată după o lună de zile, când reclamantul s-a prezentat la control și a fost efectuată o noua radiografie, iar între perioada externării și perioada controlului ulterior, conduita reclamantului este „incertă și pusă sub semnul întrebării”. Pârâtul B. a pretins și că hotărârea pronunțată în apel este dată cu încălcarea legii, a Ordinul nr. 1196/2013 al Ministrului Sănătății, a Legii nr. 459/2011, a Legii nr. 271/2004 și a H.G. nr. 774/2000, respectiv că probele reținute la pronunțarea deciziei sunt extrajudiciare (efectuate pe parcursul cercetării penale) și nelegale, sens în care a invocat actele normative menționate, prin care a argumentat neregularități în întocmirea raportului de expertiză medico-legală.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate sub următoarele aspecte:

Temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății îl reprezintă răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile de drept comun prevăzute la art. 998 și urm. C. civ. (aspect reținut, de altfel, și prin Decizia nr. 875/20.03.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în soluționarea conflictului negativ de competență care a intervenit în cauză).

În raport de acest temei juridic, revenea părților sarcina de a dovedi îndeplinirea în cauză a elementelor răspunderii civile delictuale, și instanței obligația de a pronunța hotărârea în raport de limitele în care existența și întinderea acestor elemente au fost probate.

Sub aspect normelor privind administrarea probelor în procesul civil, Înalta Curte reține următoarele aspecte de nelegalitate:

i. În considerentele deciziei recurate, instanța de apel reține că „raportul de expertiză medico-legală întocmit în cursul urmăririi penale nu poate fi apreciat ca probă extrajudiciară”. Acest considerent al curții de apel contravine celor reținute prin încheierea din termenul de judecată de 21.11.2018, (când instanța a constatat caracterul extrajudiciar al expertizelor medico-legale) și dispozițiilor art. 129 și art. 201 C. proc. civ., în raport de care numai dovezile administrate nemijlocit de instanță sunt probe judiciare.

În măsura în care considera că, față de specificul cauzei și al expertizei ce se poate administra, hotărârea ar putea fi întemeiată pe o probă extrajudiciară (cum sunt rapoartele de expertiză medico-legale efectuate în cauză), instanța de apel avea obligația de a pune în discuția părților această împrejurare, permițându-le să își exprime poziția față de o astfel de posibilitate.

Prin urmare, pornind de la premisa că expertizele medico-legale efectuate pe parcursul cercetării penale au natura unor probe extrajudiciare, Înalta Curte constată că, pentru respectarea drepturilor procesuale ale părților, curtea de apel avea obligația de apune în discuția părților în ce măsură o astfel de probă poate servi la darea hotărârii. Întemeierea deciziei pe o probă (extrajudiciară), în lipsa posibilității părților de a-și exprima pct. de vedere cu privire la acest aspect, atrage nelegalitatea deciziei în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

ii. Aspectele de nelegalitate invocate de părți în ceea ce privește atitudinea culpabilă a petentului (reclamantul pretinzând lipsa unei astfel de cuple, iar pârâții susținând existența ei) cu relevanță asupra întinderii daunelor materiale și morale acordate, nu pot fi analizate de instanța de recurs, dată fiind insuficienta motivare sub acest aspect din considerentele deciziei instanței de apel.

Verificarea corectei aplicări a legii în controlul judiciar de legalitate exercitat pe calea recursului nu se poate realiza sub aspectul menționat, cercetarea judecătorească efectuată de instanța de apel fiind insuficientă în ceea ce privește o eventuală culpă a reclamantului și raportul de cauzalitate între aceasta și întinderea prejudiciului material și moral pretins.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel, păstrând natura juridică – de probă extrajudiciară – a expertizelor efectuate în faza de cercetare penală, va pune în dezbaterea contradictorie a părților în ce măsură o astfel de probă extrajudiciară poate servi la darea hotărârii, urmând a decide o eventuală completare sub aspect probatoriu a dovezilor necesare în stabilirea elementelor răspunderii civile delictuale.

Totodată, va administra probele necesare pentru a stabili dacă a existat o culpă a reclamantului în producerea prejudiciului moral și material pretins, iar în ipoteza în care o astfel de culpă va fi dovedită, va stabili măsura în care aceasta va influența cuantumul despăgubirilor acordate.

Sub același aspect, al elementelor răspunderii civile delictuale, instanța de apel va analiza susținerile reclamantului cu privire la prejudiciul moral suferit, verificând prin prisma probelor administrate, întinderea acestuia și formele în care un astfel de prejudiciu s-a manifestat în cazul reclamantului. Pentru cuantificarea prejudiciului, instanța de apel ca aplica criteriile dezvoltate în practica judecătorească și principiile de drept aplicabile, răspunzând totodată și apărărilor formulate de pârâți sub acest aspect.

În consecință, pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de reclamantul A., de pârâtul B. și de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara, va casa Decizia nr. 312/23.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.