Solicitare privind obligarea pârâților la plata în solidar a sumei reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a premiilor aprobate de directorat pentru salariaţii societăţii, precum şi a sumei reprezentând prejudiciu cauzat societăţii constând în indemnizaţii acordate fără bază legală secretarului de şedinţă al consiliului de supraveghere şi directoratului

• NCC: art. 1528
• NCC: art. 2528
• NCPC: art. 453 alin. (1)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 517 alin. (4)

Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 8.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Fondul Roman de Contragarantare S.A. a chemat în judecată pe pârâții A., B. și C., solicitând ca aceștia să fie obligați la plata în solidar a sumei de 1.266.635 RON reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a premiilor aprobate de directorat pentru salariații societății, precum și a sumei de 25.668 RON reprezentând prejudiciu cauzat societății constând în indemnizații acordate fără bază legală secretarului de ședință al consiliului de supraveghere și directoratului. De asemenea, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâților la plata în solidar a beneficiului nerealizat cauzat de cheltuielile arătate. Reclamantul a solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 6 noiembrie 2017, sub nr. x/2017*.

(I.C.C.J., s. a II-a civ., decizia nr. 1747 din 29 septembrie 2020)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge recursul ca nefondat, reținând următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare invocat, recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2528 C. civ., stabilindu-se în mod eronat că prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la data comunicării Raportului Curții de Conturi.

Înalta Curte constată că, în hotărârea pronunțată de prima instanță, s-a reținut cu privire la termenul de prescripție că societatea reclamantă putea și trebuia să acționeze începând cu data de 28.03.2014, data comunicării Raportului Curții de Conturi sau cel mai târziu cu data de 11.04.2014, în urma exercitării de către Consiliul de supraveghere a atribuției sale de control.

Instanța de apel a reținut că, în cauză, Consiliul de supraveghere trebuia să cunoască toate elementele de fapt relevante anterior controlului efectuat de Curtea de Conturi, astfel încât termenul de prescripție a început să curgă chiar înainte de efectuarea acestui control, numai, în subsidiar, arătând ca fiind cert faptul că apelantul a cunoscut existența pagubei și a celor care răspund de producerea ei la data de 11.04.2014.

Se observă că recurentul-reclamant își fondează raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă fie cel mai devreme la data la care Decizia Curții de Conturi i-a fost comunicată, respectiv 5 mai 2014, fie la data de 4 mai 2017, când Consiliul de Supraveghere al Fondului a emis decizia nr. 134/2017, în baza căreia s-a aprobat angajarea răspunderii membrilor directoratului, susținând că acesta este momentul la care Fondul a cunoscut paguba și persoanele responsabile de producerea prejudiciului.

Arată recurentul că, prin decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată într-un recurs în interesul legii, instanța supremă a stabilit că actul de control al Curții de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, deși recurentul înțelege să invoce decizia nr. 19, pronunțată la 3 iunie 2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, acesta o interpretează greșit.

Astfel, prin această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia RIL nr. 19/2019 fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție-RIL nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

Instanța supremă a statuat că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

În considerentele deciziei s-a mai reținut că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, precum și că a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.

Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, atât în cazul prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât și în cel prevăzut de art. 1528 din C. civ.

Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției nici data comunicării deciziei Curții de Conturi nr. 22/29.04.2014 și nici data comunicării Raportului de control al Curții de Conturi.

Astfel, în cazul în care prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de a recupera un prejudiciu, acesta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susținere echivalând cu invocarea propriei culpe.

Prin urmare, acesta trebuia să cunoască caracterul nelegal al plăților făcute ca urmare a aplicării deciziilor prin care au fost aprobate premieri ale salariaților și a secretarului directoratului și Consiliului de supraveghere din momentul efectuării acestora, astfel încât, în condițiile în care cursul prescripției nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripție general de trei ani calculat de la data efectuării plății a fost depășit în raport de data formulării cererii de chemare în judecată, criticile recurentului-reclamant care vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate.

În cauză, aspectul nelegal al plății a fost cunoscut de reclamant anterior controlului Curții de Conturi, astfel că nu se poate afirma că dreptul la acțiune pentru recuperarea sumelor s-a născut la o altă dată decât cea la care s-au efectuat plățile aferente premiilor aprobate de directorat pentru salariații societății, respectiv plățile constând în indemnizații acordate secretarului de ședință al consiliului de supraveghere și directoratului. Reclamantul nu se poate apăra prin invocarea propriei culpe, câtă vreme a avut la dispoziție toate elementele necesare exercitării dreptului la acțiune cu mult înainte de controlul efectuat de Curtea de Conturi, așa încât o eventuală pasivitate a acestuia a fost asumată în deplină cunoștință de cauză.

Înalta Curte reține că în privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, respectiv deciziile directoratului prin care au fost aprobate premieri ale salariaților și a secretarului directoratului și Consiliului de supraveghere, legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ.

Stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă se determină prin raportare la dispozițiile art. 2528 C. civ.

Conform acestui text de lege, „1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri”.

Acest text de lege instituie două momente alternative în funcție de care se calculează termenul de prescripție, în cazul acțiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractele de mandat încheiate de cei trei pârâți cu societatea.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv.

Cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Recurentul-reclamant își fundamentează motivul de recurs pe aceea că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea.

Ca atare, recurentul se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracție că art. 2528 alin. (1) C. civ. reglementează și un moment obiectiv, în funcție de care se calculează termenul de prescripție extinctivă.

Termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plății, când recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, conform art. 2528 alin. (1) C. civ.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Roman de Contragarantare S.A.

Constatând culpa procesuală a recurentului în declanșarea litigiului de față, în raport cu cererile formulate de intimații-pârâți, urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga pe reclamantul Fondul Roman de Contragarantare S.A. la plata sumei de 11.900 RON către fiecare dintre intimații-pârâți C. și B., precum și la plata sumei de 1.500 RON către intimatul-pârât A., reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

Sursa informației: www.scj.ro.