Simulația și îmbogățirea fără just temei între foști soți. Implicații asupra calității procesuale și a cadrului procesual în absența lichidării comunității de bunuri

• NCC: art. 1289 - 1294
• NCC: art. 1616 - 1618
• NCPC: art. 463
• NCPC: art. 464
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 59

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea sub nr. x/2019 la data de 26.07.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. și, pentru opozabilitate, în contradictoriu și cu E. S.R.L. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună în principal, constatarea caracterului simulat al promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare nr. x/29.11.2016 cu încheiere de autentificare 4445, precum și în parte constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare cu încheiere de autentificare 1115/14.03.2019 a Biroului Notarului Public F. și, pe cale de consecință să se constate calitatea de proprietar în cotă de 1/2 a reclamantului cu privire la imobilul situat în Oradea, str. x înscris în CF x, precum și constatarea caracterului simulat al promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/22.09.2016 cu încheiere de autentificare nr. x/22.09.2016 a Biroului Notarului Public F., și pe cale de consecință, constatarea calității de promitent cumpărător a reclamantului, preluarea tuturor drepturilor și obligațiilor ce rezultă din promisiune, inclusiv încheierea actului autentic final de vânzare pe seama sa.

În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâților de rândul 2, 3 la restituirea sumei de 164.251,36 RON reprezentând suma achitată cu titlu de preț al antecontractului încheiat de aceștia și obligarea pârâtei de rândul 1 la restituirea sumei de 228.966,7 RON achitate cu titlu de preț al antecontractului încheiat de aceasta.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1521 din 4 iunie 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, se reține admisibilitatea mijlocului procesual al recursului declarat de recurentul reclamant. Recurentele pârâte au susținut inadmisibilitatea căii de atac declarate de recurentul reclamant față de împrejurarea că, prin hotărârea recurată, acțiunea reclamantului a fost admisă în integralitate, însă într-o variantă subsidiară, aceea a îmbogățirii fără justă cauză, iar această hotărâre a fost pusă în executare silită de către reclamant, ceea ce, în opinia recurentelor pârâte, ar avea semnificația unei achiesări la hotărârea pronunțată.

Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre, astfel cum prevede art. 463 alin. (1) din C. proc. civ.

Art. 464 din C. proc. civ. reglementează felurile achiesării, stabilind că aceasta poate fi expresă sau tacită; achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declarație verbală în fața instanței ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale iar achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre.

Din dispozițiile legale expuse rezultă criteriul în raport cu care se distinge între formele de achiesare, acesta fiind reprezentat de modul de concretizare a manifestării de voință a părții care renunță. Astfel, în cazul achiesării exprese, manifestarea de voință a părții este exprimată într-un act autentic sau în declarația verbală dată în condițiile legii, ipoteze care nu sunt incidente în cauză. Dimpotrivă, în cadrul concluziilor asupra chestiunii admisibilității căii de atac, reprezentantul recurentului reclamant a învederat expres că nu a renunțat la calea de atac a recursului, că a inițiat punerea în executare a deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea, însă fără a efectua un act de renunțare expresă.

În cazul achiesării tacite, pentru a da eficiență acestui act procedural de dispoziție al părții, este necesar ca instanța să se edifice asupra manifestării de voință exprimate de titularul căii de atac, stabilind care sunt actele sau faptele precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre. Împrejurarea invocată de recurentele pârâte, aceea a punerii în executare a deciziei, nu poate avea această semnificație, întrucât nu poate conduce, în situația concretă din speță, la concluzia că partea a avut intenția de a-și da adeziunea la hotărâre. Astfel, recurentul reclamant a învederat că, într-adevăr, a solicitat punerea în executare a hotărârii recurate însă, pe de o parte, această procedură nu este în curs de desfășurare, dată fiind suspendarea acesteia prin dispoziția instanței de recurs, iar pe de altă parte, în situația în care se va admite recursul său, poate renunța la cererea de executare silită formulată.

Din aceste împrejurări rezultă că recurentul reclamant și-a manifestat voința în sensul continuării judecării recursului declarat împotriva deciziei pronunțate în apel astfel încât nu poate fi reținută intenția certă a acestuia de a-și da adeziunea la hotărârea recurată.

Motivul de recurs invocat de recurentul reclamant, încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este întemeiat. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată atunci când când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În acest sens, recurentul reclamant a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la instituția simulației, considerând că în mod eronat instanța de apel a considerat că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege a se constata caracterul simulat al actelor juridice indicate în cererea de chemare în judecată.

Simulația este reglementată de art. 1289 – 1294 din C. civ. și constă într-o operațiune juridică unitară care presupune încheierea unui act juridic public, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial, de un act secret, fiind astfel creată o aparență neconformă cu realitatea, actul secret conținând în sine, implicit sau explicit, acordul părților de a simula.

În realitate, simulația are în structura sa trei acte juridice: actul secret și real care guvernează adevăratele raporturi dintre părți, actul public care este modificat total sau parțial de actul secret și acordul simulatoriu constând în manifestarea de voință conform căreia actul public este simulat, acesta dând expresie voinței părților de a crea o aparență, de a ascunde realitatea raporturilor dintre ele și făcând astfel legătura între actul ascuns și cel public. Acordul simulatoriu este de esența simulației dar el poate fi implicit în sensul că rezultă din existența concomitentă a celor două acte care se contrazic, parțial sau total.

În cazul simulației prin interpunerea de persoane, forma de simulație invocată în cauză, actul public se încheie între două persoane iar actul secret între una din părțile actului public și altă persoană, aceasta din urmă fiind adevăratul beneficiar al efectelor actului încheiat. Când se încheie o simulație în această formă, toate cele trei subiecte de drept sunt părți la acordul simulatoriu, adică au cunoștință de natura și efectele operațiunii la care au participat.

În cauză, instanța de apel a avut în vedere aceste principii și a considerat că în mod corect a reținut prima instanță că nu sunt îndeplinite condițiile simulației.

Prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat faptul că instanța de apel a dat o interpretare greșită normelor de drept material care reglementează instituția simulației, deoarece, în opinia sa, de esența simulației prin interpunere de persoane este existența înțelegerii între interponent și interpus de a simula realitatea, nefiind obligatoriu ca terțul să aibă cunoștință de această înțelegere.

Critica este nefondată.

Instanța de apel a validat soluția primei instanțe de respingere a cererii de constatare a caracterului simulat al actelor juridice indicate în cererea de chemare în judecată, reținând că nu s-a dovedit că promitenta – vânzătoare E. S.R.L., parte în contractul aparent, ar fi participat la vreun acord simulatoriu și că ar fi urmărit, în mod conștient, ca efectele să se producă față de apelantul – reclamant.

Pentru a pronunța această soluția, instanța și-a fundamentat raționamentul juridic pe normele care reglementează simulația, pe care le-a interpretat corespunzător. Astfel, instanța de apel a considerat că, „în cazul simulației prin interpunere de persoane, este necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între toți cei trei participanți la această construcție juridică, și anume: terțul contractant, persoana interpusă și interponentul. Prin urmare, actul public se încheie între terțul contractant și persoana interpusă, iar în actul secret figurează o a treia persoană, interponentul, cu privire la care toți trei au convenit să rămână ascunsă, și care este adevăratul beneficiar al operațiunii. Terțul contractant cunoaște, așadar, că a încheiat actul public cu o persoană interpusă, adevăratul său cocontractant fiind interpusul”.

Fiind invocată simulația prin interpunere de persoane drept fundament juridic al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte notează că, în mod corect, instanța de apel a avut în vedere că, prin această formă de simulație, ambele părți din contractul aparent urmăresc, în mod conștient, ca efectele să se producă față de o terță persoană căreia îi asigură anonimatul, fiind necesară cunoașterea acestei interpuneri de către părțile din contractul public.

Astfel, simulația prin interpunere de persoane reprezintă o formă de simulație relativă, deoarece poartă asupra unuia dintre elementele actului juridic, și subiectivă, întrucât actul public ascunde una dintre părțile actului secret, acordul simulatoriu vizând identitatea uneia dintre părțile actului juridic.

Contrar criticilor recurentului-reclamant, această formă de simulație presupune un acord simulatoriu la care trebuie să participe toate cele trei persoane, respectiv contractanții din actul secret și cei din actul public, un contract secret, în care participă doar două dintre ele, și un contract public, încheiat între o parte din contractul secret și o a treia persoană din acordul simulatoriu. Drept consecință a acestei caracteristici, în cazul interpunerii de persoane, prin participarea terțului contractant la încheierea acordului simulatoriu dreptul se transmite direct beneficiarului ocult din actul secret, fără să mai treacă prin patrimoniul persoanei interpuse.

Ca atare, pentru a înlătura efectele contractului simulat și a da eficiență contractului secret, acțiunea în simulație presupunea dovedirea manifestării de voință concordante a reclamantului și a pârâților, promitenți cumpărători, respectiv, promitent vânzător în sensul că reclamantul este adevăratul cumpărător al imobilelor iar nu pârâții care figurează în calitate de cumpărători în contractele publice.

Aceasta este concluzia care rezultă din natura juridică a simulației, în sensul că, din punctul de vedere al modului în care ia naștere, simulația are o natură convențională, fiind născută din manifestarea de voință concordantă a mai multor subiecte de drept, fiind un complex de acte juridice, alcătuit din actul public și actul secret, acesta din urmă conținând în sine și acordul simulatoriu, astfel cum s-a arătat mai sus.

În această situație, susținerea recurentului reclamant în sensul că instanța de apel ar fi greșit în aplicarea normelor de drept material referitoare la simulație când a constatat că promisiunea de donație încheiată în chiar ziua următoare semnării promisiunii de vânzare-cumpărare a imobilului în cauză, este ulterioară actului aparent, nu face dovada simulației, nu poate fi reținută.

Pe de o parte, în contextul în care s-a reținut lipsa participării terțului contractant la încheierea acordului simulatoriu, condițiile în care, eventual, ar fi fost încheiat actul secret între părțile din actul public, nu sunt relevante întrucât nu au aptitudinea de a schimba concluzia rezultată din neîndeplinirea condiției referitoare la existența acordului simulatoriu.

Pe de altă parte, aptitudinea actelor juridice invocate de recurentul reclamant de a dovedi încheierea actului secret între acesta și pârâții promitenți cumpărători din actele publice nu poate face obiect de analiză în calea extraordinară de atac a recursului, cadru procesual în care verificările instanței de control judiciar sunt limitate la motivele de casare limitativ reglementate de art. 488 din C. proc. civ.. Chiar dacă se consideră că înscrisul constatator al actului secret poate fi întocmit ulterior celui public, este necesară dovada existenței actului secret ca manifestare de voință anterioară sau concomitentă actului public, or instanța de apel nu a reținut o astfel de împrejurare de fapt.

În consecință, nu se poate reține că, în raport cu situația de fapt reținută, instanța de apel ar fi interpretat sau aplicat greșit dispozițiile de drept material care reglementează instituția simulației.

Se observă că, deși prin cererea de recurs, recurentul reclamant a indicat că solicită casarea în parte a deciziei civile nr. 725/A/2023 a Curții de Apel Oradea, sub aspectul obligării sale la plata sumei de 2500 RON către intimatul G., reprezentând cheltuieli de judecată, nu a expus critici concrete aduse hotărârii recurate sub acest aspect și nu a invocat un caz de casare în această privință, situație în care controlul judiciar asupra respectivei dispoziții a instanței de apel nu poate fi realizat.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentele pârâte, se constată că motivele de recurs încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care acestea au susținut că instanța a încălcat, în analiza excepțiilor de ordine publică pe care le-au invocat în apel, normele de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, nu sunt întemeiate.

În ceea ce privește apărările invocate în apel, se observă că, prin apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Bihor, apelanții pârâți au invocat apărări întemeiate pe existența între părți a unor contracte de împrumut susținându-se că, prin plățile efectuate la datele de 22 septembrie 2016, 29 noiembrie 2016 și 6 iulie 2017, reclamantul a restituit sume acordate de apelanții pârâți anterior.

Întrucât în cauză s-a făcut dovada intervenirii decesului intimatului-pârât C., anterior închiderii dezbaterilor din apel, fără ca moștenitoarea acestuia să fie atrasă în proces, hotărârea pronunțată în apel în primul ciclu procesual a fost casată prin decizia civilă nr. 2176 din 10 noiembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de apel.

În rejudecare, prin notele scrise depuse de D., aceasta a arătat că înțelege să își însușească apelul declarat de defunctul său tată, solicitând în principal, respingerea acțiunii introductive de instanță ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.

Prin notele scrise depuse de D. și B., acestea au arătat că își însușesc motivul de apel constând în inadmisibilitatea acțiunii de fond, invocată de către D., invocând și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., susținând în acest sens că acesta a solicitat exclusiv în nume propriu sumele indicate în cuprinsul acțiunii introductive, fără să existe un act de cesiune de creanță, de lichide, de partaj sau mandat din partea fostei sale soții.

În decizia recurată, instanța de apel a arătat că va analiza prioritar cele două excepții invocate în cauză, constatând că ambele pornesc de la prezumția comunității de bunuri și de la susținerea că plățile efectuate de reclamant au fost efectuate din bani comuni. În acest sens, instanța de apel a constatat că inadmisibilitatea acțiunii este susținută prin prisma faptului că aceasta nu a fost formulată în contradictoriu și cu D., fosta soție a reclamantului, având în vedere că nu a fost lichidată comunitatea de bunuri și nu a existat un mandat din partea acesteia pentru promovarea prezentului litigiu. De asemenea, instanța de apel a constatat că aceleași considerente au fost invocate de apelanții pârâți și pentru a susține că reclamantul nu ar avea calitate procesuală activă, câtă vreme acesta a pretins sumele de bani exclusiv în nume propriu.

Este de observat că argumentele dezvoltate de pârâți în susținerea excepțiilor menționate relevă lipsa caracterului de ordine publică al aspectelor invocate, lipsa îndreptățirii reclamantului la întreaga sumă solicitată, datorită caracterului de bun comun al sumelor de bani plătite de acesta, conturând o chestiune de ordine privată, și nu una de ordine publică, interesul invocat neavând un astfel de caracter.

Excepțiile invocate au fost însă examinate de instanța de apel iar reclamantul nu a criticat prin cererea de recurs considerentele instanței prin prisma inadmisibilității invocării respectivelor excepții în rejudecarea apelului, o astfel de susținere fiind formulată numai pe cale de apărare, mijloc procesual prin care însă nu se poate tinde la modificarea considerentelor în respectivele privințe.

În situația expusă, se impune verificarea motivelor de recurs invocate în acest sens de recurentele pârâte, criticile acestora fiind încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Invocând acest caz de casare, recurentele pârâte au susținut neîndeplinirea de către instanța de apel a obligației de motivare a hotărârii, criticând modul în care au fost analizate apărările pe care le-au formulat în apel.

Obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată. În cauză, instanța de apel a prezentat raționamentul logico-juridic pe care și-a întemeiat soluția pronunțată, arătând într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a considerat că apărările invocate de pârâți nu pot fi reținute. În acest sens, instanța a constatat că aspectele privind comunitatea de bunuri excedează obiectului cauzei, că instanța nu a fost învestită cu o cerere de constatare a caracterului de bun comun sau propriu al banilor achitați, precum și faptul că pârâții nu au înțeles să formuleze o cerere reconvențională, împrejurarea că plățile efectuate de reclamant reprezintă stingerea unor împrumuturi fiind invocată ca apărare.

De asemenea, instanța de apel a constatat că nu a fost pusă în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a fostei soții a reclamantului și nici alte aspecte vizând prezumția comunității de bunuri iar faptul că prima instanță a analizat apărările pârâților vizând existența unor împrumuturi între fam. Pătrașcu (inclusiv fosta soție a reclamantului) și reclamant, nu determină un litisconsorțiu obligatoriu. Instanța de apel a constatat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului a fost fundamentată pe aceleași ipoteze, astfel încât considerentele care determină respingerea acestei excepții sunt aceleași.

În situația expusă, se reține că motivarea instanței respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanța de apel procedând la analiza excepțiilor invocate prin prisma susținerilor în fapt și în drept ale pârâtelor, expunând argumentele care susțin soluția pronunțată, criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nefiind întemeiate.

Considerentele evocate ale instanței de apel nu relevă nici încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. fiind, de asemenea, neîntemeiat. Astfel, nu pot fi reținute susținerile recurentelor pârâte în sensul că acțiunea ar fi inadmisibilă dată fiind neregularitatea cadrului procesual, fiind necesar ca recurenta pârâtă D., în calitate de fostă soție a reclamantului, să fi fost chemată în judecată în nume propriu, precum și cele vizând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, față de faptul că acesta a solicitat restituirea unor sume de bani ce reprezentau, potrivit legii, bunuri comune, fără împrocesuarea fostei soții și fără să există vreun mandat dat reclamantului să acționeze în acest sens.

Întrucât textul art. 59 din C. proc. civ. prevede că „mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte”, nestabilind o obligație în acest sens, rezultă că regula în materie de coparticipare procesuală este coparticiparea facultativă, iar numai în situațiile expres determinate de lege, coparticiparea va avea caracter obligatoriu. Pentru majoritatea acterlor juridice care au ca obiect bunuri comune ale soților, legiuitorul a consacrat regula gestiunii paralele, ceea ce presupune că fiecare soț poate săvârși acte asupra bunurilor comune în virtutea propriei puteri conferite de lege iar nu și în calitate de reprezentant al celuilalt soț, opțiunea legislativă a noului C. civ. în materia gestiunii bunurilor comune fiind aceea a renunțării la mandatul tacit reciproc.

Art. 345 și 346 din C. civ. permit identificarea domeniului de aplicare a mecanismului gestiunii paralele, fiind supuse acestuia actele de folosință, de conservare, de administrare, de dobândire a bunurilor comune, actele de dispoziție cu titlu oneros cu privire la bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate, precum și darurile obișnuite. În cauză nu este în discuție un act de dispoziție care să atragă incidența art. 346 alin. (1) din C. civ. întrucât nu vizează ipoteza acestui text de lege, și anume, aceea ca actul să fie unul de înstrăinare. Deși dispozițiile legale menționate se referă la acte, se poate considera că intră în sfera de aplicare a acestei reguli și acțiunile în justiție corespunzătoare, formulate de oricare dintre soți. Se mai observă că, în materie de coproprietate, coparticiparea procesuală activă sau pasivă nu mai este obligatorie nici în cazul unei acțiuni în revendicare, față de prevederile art. 643 alin. (1) din C. civ.

În consecință, în cazul invocării unui drept de creanță, cum este situația în prezenta speță, în măsura în care nu se formulează cerere de chemare în judecată a altor persoane în temeiul dispozițiilor art. 68 din C. proc. civ., instanța va judeca cererea în cadrul procesual astfel trasat.

În raport cu aceste considerente, nu poate fi reținută încălcarea de către instanță a dispozițiilor art. 78 din C. proc. civ., astfel cum au susținut recurentele pârâte. În opinia acestora, instanța de apel, sesizată cu motivul de apel întemeiat pe excepția de inadmisibilitate, era obligată să pună ea însăși în discuție, în temeiul dispozițiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., necesitatea introducerii în cauză a numitei D., în nume personal, recurentele pârâte invocând în acest sens minuta de practică neunitară din luna mai 2022, încheiată cu ocazia întâlnirii președinților curților de apel la Craiova.

În ceea ce privește acest ultim aspect, pe de o parte, eventualele susțineri întemeiate pe actul indicat nu se impun a fi analizate dată fiind lipsa caracterului obligatoriu al soluțiilor conținute în respectivul act, acest caracter fiind instituit în Cartea a II-a, Titlul III al C. proc. civ., în privința hotărârilor pronunțate în procedurile reglementate de acest titlu. Astfel, dispozițiile privind asigurarea unei practici judiciare unitare reglementează recursul în interesul legii, conceput ca un remediu pentru o practică judiciară deja neunitară, precum și un mecanism menit să preîntâmpine apariția unei practici neunitare în aplicarea și interpretarea legii de către instanțele judecătorești, prin normele vizând sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pe de altă parte, nu se indentifică o încălcare a normei de procedură indicate. În ceea ce privește introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane, se observă că această instituție procesuală constituie o derogare de la principiul disponibilității părților în procesul civil, fiind incidentă numai în cazurile menționate de lege.

Astfel, în procedura contencioasă, instanța dispune introducerea în proces, din oficiu, a terțelor persoane numai în cazurile expres prevăzute de lege, iar în procedura necontencioasă, în toate cazurile, conform art. 78 alin. (1) din C. proc. civ.

În afară de cele două ipoteze menționate mai sus, art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează situația generică în materie contencioasă, și anume aceea a dreptului instanței de a pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, dacă raportul juridic dedus judecății o impune. Acest text vizează situația în care cadrul procesual din punctul de vedere al părților este incomplet, fiind incidente ipoteze de coparticipare procesuală obligatorie. În speță, astfel cum s-a arătat mai sus, nu este incident un caz de coparticipare procesuală obligatorie.

Împrejurarea că nu există o lichidare a regimului matrimonial sau un partaj efectuat între reclamantul A. și recurenta D. prin care să se fi stabilit cote de contribuție la dobândirea bunurilor comune și la asumarea obligațiilor comune, invocată de recurentele pârâte, nu poate determina inadmisibilitatea acțiunii, prin prisma celor arătate mai sus privind acțiunile în justiție cu privire la bunurile comune.

De asemenea, pentru aceleași considerente, calitatea procesuală a reclamantului nu poate fi înlăturată de împrejurarea că nu a fost chemată în judecată recurenta pârâtă D., cererea reclamantului fiind judecată în cadrul procesual determinat de acesta, fără ca această situație să pună în discuție drepturile legale ale recurentei în calitate de fostă soție, întemeiate pe comunitatea de bunuri, drepturi care urmează a fi valorificate de aceasta prin mijloacele puse de lege la îndemâna sa.

Susținerea recurentelor pârâte în sensul că reclamantul nu a formulat o cerere de constatare a caracterului de bun propriu al sumelor de bani cu care a efectuat cele trei plăți nu schimbă concluzia expusă mai sus, cererea de chemare în judecată fiind formulată de acesta pentru realizarea unui drept de creanță iar stabilirea caracterul de bun comun sau propriu al sumelor de bani în discuție reprezintă un aspect distinct, ce nu formează obiectul învestirii instanței în prezenta cauză. Astfel, contrar susținerilor formulate de recurentele pârâte în sensul că, în prezentul litigiu, prin admiterea acțiunii, s-ar stabili că respectivii bani sunt bun propriu al reclamantului, acest aspect nu formează obiectul învestirii instanței, situație în care chestiunea litigioasă menționată nu poate fi tranșată în acest cadru procesual.

Aceeași este concluzia în ceea ce privește susținerea recurentelor pârâte în sensul că ar fi incidente prevederile art. 355 alin. (1) și (2), art. 356 și art. 357 alin. (1) din C. civ. întrucât alimentarea conturilor s-a făcut din banii prezumați a fi comuni iar până în prezent nu a avut loc lichidarea comunității de bunuri. Dispozițiile legale invocate reglementează lichidarea regimului comunității și efectele încetării acestui regim, fiind aplicabile în aceste ipoteze, și nu în cazul soluționării acțiunii în pretenții formulate de unul din foștii soți pentru realizarea unui drept de creanță.

În ceea ce privește constatarea instanței de apel în sensul că ambele excepții au fost fundamentate pe aceleași ipoteze, aceasta este conformă susținerilor formulate de părți. Astfel, și în cererea de recurs, s-a arătat că excepția de inadmisibilitate a acțiunii a fost bazată pe neregularitatea cadrului procesual, recurentele susținând că ar fi fost necesar ca recurenta pârâtă D., în calitate de fostă soție a reclamantului, să fi fost chemată în judecată în nume propriu încă din fața primei instanțe, atât pentru judecarea petitelor de constatare a simulației, cât și pentru cele de obligare a pârâților la restituirea de sume de bani pe temeiul plății nedatorate sau a îmbogățirii fără justă cauză, dat fiind caracterul de bun comun al sumelor de bani în discuție.

În ceea ce privește apărările vizând aplicabilitatea în speță a regulilor contractului de mandat, raportat la starea de fapt pretinsă de pârâte, instanța de apel a constatat că acestea au fost formulate pentru prima dată în rejudecarea apelului, devenind astfel incidente prevederile art. 478 din C. proc. civ. care nu permit examinarea unor temeiuri de drept care nu au făcut obiectul judecății în fond.

Conform art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. În cauză, se constată că nu au fost invocate apărări întemeiate pe raporturi juridice de mandat prin mijloacele procesuale indicate de textul legal citat, ele fiind invocate în faza rejudecării apelului, după preluarea de căttre recurenta D. a poziției procesuale a defunctului său tată.

Transmiterea calității părților decurge din schimbarea subiectelor raportului de drept substanțial dedus judecății și are ca efect, în plan procesual, transmiterea drepturilor și a obligațiilor procesuale ale părții inițiale. În cauză, una dintre părțile raportului de drept substanțial dedus judecății a decedat pe parcursul procesului astfel încât drepturile și obligațiile sale procesuale au fost preluate de către moștenitoarea acestuia, operând ca atare transmiterea calității procesuale.

Astfel, moștenitoarea părții decedate a preluat locul acesteia în proces, exercitând drepturile procesuale acesteia, ceea ce presupune, în ceea ce privește apărările invocate în apel, că ea nu va putea invoca apărări întemeiate pe pretinse raporturi de drept substanțial existente între reclamant și această moștenitoare, în nume propriu, ci doar pe acelea care au fost invocate în condiții de regularitate procesuală de partea a cărei calitate a preluat-o.

Dată fiind menținerea soluției cu privire la simulație, argumentele recurentelor pârâte prin care acestea au criticat faptul că reclamantul a solicitat constatarea caracterului simulat al promisiunilor și a contractului doar pentru cota de 1/2, nu se mai impun a fi analizate, ele vizând efectele simulației, or în speță a fost exclusă incidența acestei instituții juridice.

Motivele de recurs încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt, de asemenea, neîntemeiate. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentele pârâte susținând în acest sens că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, la împrumut, la compensația legală și la plată, ca mijloc de stingere a obligațiilor, și la mandat. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentele pârâte au susținut că nu au fost avute în vedere în mod cumulativ condițiile de admisibilitate instituite de dispozițiile art. 1345 din C. civ., nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 1348 din C. civ., câtă vreme raporturile juridice au fost mult mai complexe, îmbinând elemente de la mandat, de împrumut, de la plată și de la comunitatea de bunuri, nefiind admisibilă o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, intimatul având la dispoziție acțiuni care derivau din contract.

Sub acest aspect, se constată, pe de o parte, că instanța de apel a analizat împrejurările invocate privind existența unor raporturi contractuale de împrumut și a reținut că acestea nu au fost dovedite în cauză, situație în care nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurentele pârâte în sensul că instanța nu ar fi avut în vedere caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză.

Astfel, instanța de apel a reținut că „pentru admisibilitatea acțiunii în restituire este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții: să existe îmbogățirea patrimoniului pârâtului și sărăcirea patrimoniului reclamantului; între mărirea patrimoniului pârâtului și micșorarea patrimoniului reclamantului să existe o corelație necesară; absența unei cauze legitime pentru mărirea unui patrimoniu în detrimentul altui patrimoniu; cel sărăcit să nu aibă la dispoziție un alt mijloc juridic prin care să își poată recupera pierderea suferită”.

De asemenea, instanța a reținut că „în speță, nu s-a dovedit existența între părți a unui contract de împrumut și nici intenția apelantului – reclamant de a restitui, prin plățile efectuate la data de 22.09.2016, 29.11.2016 și 6.07.2017, un împrumut acordat anterior de către apelanții – pârâți”.

În acest context, se constată că instanța de apel a analizat, cu respectarea limitelor judecății în apel, raporturile juridice dintre părți, prin prisma susținerilor și apărărilor formulate, și a concluzionat în sensul inexistenței unor raporturi contractuale de împrumut. În această situație, este corectă concluzia instanței de apel în sensul că sunt îndeplinite cerințele instituite de art. 1345 – 1348 din C. civ. pentru admiterea acțiunii formulate în baza acestor texte legale, îndeplinirea condiției prevăzute de art. 1348 din C. civ. rezultând din înlăturarea argumentelor invocate de pârâți privind existența unor raporturi contractuale care i-ar fi conferit reclamantului care se pretinde prejudiciat dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat.

Susținerile recurentelor pârâte privind modul în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză, și anume, declarația martorei H., coroborată cu extrasele de cont bancar și cu corespondența scrisă redând susținerile domnului avocat I., precum și cu atitudinea ulterioară a intimatului A., nu pot fi reținute, ele neputând fi încadrate în cazurile de casare instituite de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Astfel, aspectele susținute de recurente privind reevaluarea probelor, apreciate de acestea ca fiind edificatoare în dovedirea raporturilor contractuale dintre părți, vizează modalitatea de interpretarea a probatoriilor și are drept finalitate reaprecierea situației de fapt stabilită pe baza probelor administrate și evaluate de instanțele fondului, așadar, verificarea temeiniciei deciziei recurate, susțineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara controlului de legalitate, permis de art. 488 din C. proc. civ.

Susținerile recurentelor pârâte în sensul că instanța de apel nu ar fi analizat apărările întemeiate pe dispozițiile art. 1472 din C. civ. nu pot fi reținute, aceste susțineri fiind subsumate criticilor vizând existența unei datorii a reclamantului față de familia recurentelor pârâte or, după cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a concluzionat că în cauză nu a fost dovedită existența pretinselor raporturi contractuale anterioare. În acest sens instanța de apel a reținut că „părțile nu au redactat un înscris, fie autentic, fie sub semnătură privată care să dovedească împrumutul. Nici proba testimonială administrată, în considerarea relațiilor de familie existente și o posibilă imposibilitate morală de a se întocmi un înscris, nu au demonstrat existența unui împrumut.

Nu poate face dovada unui împrumut ridicarea de către reclamant a unor sume de bani din contul fostei sale soții, în condițiile în care acesta a efectuat mai multe depuneri și retrageri din cont, pentru care a figurat ca și împuternicit.

De asemenea, existența contractului de împrumut nu poate fi dedusă din declarația unei martore care precizează că aspectele relatate cu privire la ridicarea de către reclamant a unei sume de 80.000 Euro din contul fostei sale soții sunt cunoscute doar din spusele acesteia din urmă.

Totodată, nici înscrisul privind corespondența purtată între avocatul I. și avocatul apelanților – pârâți, nu face dovada existenței unui contract de împrumut între apelanții-pârâți și apelantul – reclamant”.

În acest context, susținerile recurentelor pârâte în sensul că „intimatul A. avea o datorie bănească fața de familia noastră, pe care acesta nu a contestat-o nici în anul 2015 (când a fost somat prin intermediul d-nului avocat I.) și nici în anii 2016 și 2017, când a efectuat cele 3 plăți către intimata S.C. E. S.R.L. invocate în cadrul prezentului dosar, din care ultima plată – în valoare de 137.636,10 RON a fost efectuată după introducerea acțiunii de divorț de subsemnata D. (fapt petrecut în luna iunie 2017) și după separarea în fapt de acesta”, precum și argumentele acestora în sensul că este vorba despre „desocotiri și plata de datorii, care să conducă la tranșarea tuturor efectelor (inclusiv de ordin patrimonial) pe care le generează un divorț” nu pot fi reținute întrucât tind la schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel prin reevaluarea probatorului administrat, ceea ce excedează controlului de legalitate care poate fi efectuat de instanța de recurs în cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ.

Susținând ignorarea prevederilor art. 1472 din C. civ., recurentele pârâte nu au invocat în realitate o greșită aplicare a normelor de drept material, ci împrejurarea că instanța de apel nu a ajuns la concluzia că reclamantul ar efectuat plăți în contul datoriilor pe care le avea față de familia pârâtelor, împrejurare ce vizează situația de fapt stabilită în cauză.

Aceeași este concluzia în privința susținerilor recurentelor pârâte în sensul greșitei aplicări a normelor de drept material care reglementează contractul de împrumut. Astfel, instanța de apel a analizat probele administrate în cauză și a concluzionat că „nu s-a făcut dovada unui contract de împrumut între părți” iar dezvoltarea criticilor recurentelor pârâte vizează existența unor raporturi de împrumut între reclamant și recurenta pârâtă D. care, în opinia lor, „a rezultat cu claritate din probațiunea administrată în fața primei instanțe”. Așadar, recurentele pârâte au criticat analiza făcută de instanța de apel asupra unor aspecte de fapt referitoare la raporturile juridice dintre părți, fiind vorba de o evaluare care se sprijină pe interpretarea probelor afdministrate în cauză, nu pe o interpretare a normei juridice.

Motivul de recurs prin care recurentele pârâte au susținut că instanța de apel a apreciat în mod eronat că nu ar fi suficientă apărarea în sensul că a operat compensarea de drept a creanțelor, interpretând greșit dispozițiile art. 1616 – 1618 din C. civ., nu poate fi reținut. Potrivit art. 1616 din C. civ., compensația este modul de stingere a obligațiilor care constă în stingerea a două datorii reciproce până la concurența celei mai mici dintre ele. Compensația presupune două raporturi juridice obligaționale distincte în care aceleași persoane sunt creditor și debitor, una față de cealaltă.

Dezvoltarea acestui motiv de recurs nu privește însă modul de operare a compensației, ci însăși existența situației premisă pentru a se reține incidența acestui mod de stingere a obligației, recurentele susținând existența unor creanțe reciproce. Or, după cum s-a arătat, instanța de apel nu a reținut, în stabilirea situației de fapt, existența unor astfel de creanțe, considerând că „nu este stabilit cui ar datora reclamantul sume de bani și respectiv ce sumă datorează fiecărei persoane”.

Motivul de recurs prin care recurentele pârâte au susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a normelor de drept material referitoare la contractul de mandat nu poate fi reținut, întrucât susținerile privind incidența acestei instituții nu forma obiectul învestirii instanței, astfel cum s-a arătat mai sus, ele fiind formulate pentru prima dată în rejudecarea apelului.

Reținând că motivele de recurs invocate de recurentul reclamant și recurentele pârâte, examinate prin prisma cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de aceste părți împotriva deciziei nr. 725A din 8 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Întrucât recursul reclamantului, care viza instituția simulației și obligația de a achita intimatului pârât G. cheltuieli de judecată, urmează a fi respins, Înalta Curte reține culpa procesuală a recurentului reclamant, astfel încât, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2800 RON către intimatul-pârât, constând onorariul de avocat achitat de acesta, dovedit prin depunerea chitanței eliberate de cabinetul avocatului, aflată la dosarul de recurs.

Sursa informației: www.scj.ro.