Prima soluție de decădere din drepturile părintești pentru alienare parentală

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Prin hotărâre definitivă, Judecătoria sectorului 1 și Tribunalul București au dispus decăderea din drepturile părintești pentru abuz psihologic sever asupra minorului, sub forma alienării parentale, purtare abuzivă, prin neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești și atingerea gravă a interesului superior al copilului, punându-i în pericol sănătatea și dezvoltarea și pentru neglijență educațională.

Alienarea parentală este o formă de abuz psihologic sever asupra minorului produs de un părinte pentru a influența negativ relația copilului cu celălalt părinte.

Acest fenomen este recunoscut prin definiția dată de către Legea nr. 217/22 mai 2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie și violenței psihologice. Din punct de vedere științific, la 1  februarie 2016, recunoașterea și necesitatea combaterii alienării parentale s-a realizat prin recunoașterea protocolului semnat de către Institutul de Psihologie Judiciară și Asociația Română pentru Custodia Comună, protocol la care a achiesat și Colegiul Psihologilor din România, printr-o dispoziție, publicată în data de 25 februarie 2016, în Monitorul Oficial.

Actuala reglementare a Legii nr. 272/2004, modificată prin Legea nr. 123/10.05.2024, consacră legislativ extrem de clar faptul că alienarea parentală („înstrăinarea părintească”), este o formă a violenței psihologice, care se constată prin evaluările psihologice, fiind motiv de sancționare a părintelui alienator cu pierderea drepturilor părintești.

La momentul adoptării Legii nr. 123/2024, instanțele judecătorești sancționau deja de multă vreme părinții alienatori, inclusiv cu pierderea locuinței minorului.

Decăderea din drepturile părintești pentru alienare parentală, ca abuz psihologic, reprezintă însă o premieră, mai ales că  instanța de fond a pronunțat această soluție anterior modificării legislative prin Legea nr. 123/2024.  Ne aflăm, așadar, încă o dată, în situația în care legiuitorul, cu un pas în urmă, nu a făcut decât să consacre soluțiile jurisprudențiale la nivel legislativ.

Identificat și descris încă din anii 1990 de psihologi americani (a se vedea in acest sens  M. Walsh și J.M. Bone – Parental Alienation Syndrome: An Age-Old Custody Problem, 71 Fla. B.J. 93 (June 1997); Douglas Darnall, Ph.D (1997) – „Three Types of Parental Alienators”; Warshak R.A. – Current controversies regarding Parental Alienation Syndrome. American Journal of Forensic Psychology, 19 (3), 29-59.), sindromul alienării parentale a fost recunoscut, iar sancționarea sa a fost codificată la nivelul legislației din cele mai dezvoltate state din lume, inclusiv la nivelul legislației din România.

În general, scopul alienării este câștigarea custodiei sau păstrarea custodiei copilului de către părintele alienator, fără implicarea părintelui alienat și prin excluderea acestuia. Activitatea cu scopul de înstrăinare se poate extinde asupra familiei părintelui alienat, precum și a prietenilor și apropiaților săi.

În jurisprudența instanțelor judecătorești, dar și în jurisprudența CEDO (a se vedea, în acest sens, hotărârile pronunțate în Cauza Micnheva vs Bulgaria din 2.09.2010, Cauza Zavrel vs. Cehia din 18.04.2007 ș.a.) a fost de multe ori constatată încălcarea art. 8 din Convenție, reținându-se: „Concret, într-o definiție dată în literatura de specialitate, alienarea înseamnă că, prin gânduri, acțiuni și acțiuni și maniere verbale sau non-verbale un copil este abuzat emoțional, îndoctrinat (“i se „spală creierul”),”) pentru a-l determina să creadă că celălalt părinte este un dușman sau pentru a-i sugera ostilitatea sau inferioritatea acestuia. Celălalt părinte este vorbit de rău în fața copilului de către alienator, vizitele copilului la părintele alienat sunt restricționate sau alienatorul încearcă să controleze activitățile pe care copilul le va face atunci când se va afla cu celălalt părinte. Fenomenul alienării parentale este o formă de abuz emoțional asupra copiilor în fața căreia aceștia nu se pot apăra. Acest fenomen apare indiferent de sexul alienatorului (dacă este mama sau tata), de vârstă (bunicii copilului pot fi alienatori foarte înverșunați) sau de nivelul de educație al alienatorului. Prin comportamentul său părintele alienator încearcă să îl atragă pe copil de partea sa și să îl introducă împotriva celuilalt”. În cauza respectivă, se reține că “pe fondul imaturității psihice a minorului și a lipsei de experiență, părintele alienator, îl privează pe copil de posibilitatea de a discerne între bine și rău, copilul fiind influențat și manipulat”.

Alienarea parentală se constată de către psihologi în urma unei evaluări psihologice dispusă de instanța de judecată.

În mod categoric, nu este vorba de alienare parentală în cazul în care minorul refuză să îl vadă pe părinte sau să petreacă timp cu acesta, pentru că a fost victima unui abuz de orice fel din partea părintelui respectiv, iar acest aspect este dovedit prin probele administrate în proces. Instanțele judecătorești au subliniat întotdeauna în hotărârile judecătorești aceste aspecte și distincția între alienare parentală și situațiile în care copilul nu vrea să petreacă timp cu părintele, pentru că acesta l-a agresat sau l-a pus în pericol ori  a avut un alt comportament necorespunzător (tentativă de suicid în prezența copilului, relații sexuale în prezența copilului, consum de alcool sau stupefiante etc). Spre deosebire de astfel de cazuri,  în ipoteza  alienării parentale copilul nu poate justifica obiectiv refuzul de a se vedea cu părintele alienat.

În cazul analizat, în care instanța a dispus decăderea din drepturile părintești, părintele alienat nu își mai văzuse copilul de 2 ani, fără nici o justificare obiectivă.

În literatura de specialitate, s-a stabilit că părintele obsedat de alienare are de obicei o cauză: atragerea copilului de partea sa, astfel încât să lupte împreună într-o campanie de distrugere a relației cu celălalt părinte.

Au fost identificate și formele de manifestare ale sindromului de alienare (înstrăinare) parentală, printre aceste manifestări regăsindu-se următoarele situații:

–  părintele alienator condiționează copilul, îi oferă îngrijire în funcție de comportamentul pe care îl pretinde;

– părintele alienator retrage afecțiunea datorată copilului atunci când acesta nu participă la campania de denigrare;

– părintele alienator are așteptări nerealiste de la copil; nu este firesc să se pretindă unui copil să coopereze la campania de denigrare contra celuilalt părinte. Riscul este ca acesta să devină confuz, tensionat, frustrat.

– responsabilizarea prematură a copilului – acestuia i se pretinde să memoreze o mare varietate de neajunsuri suferite din partea părintelui, să îi aducă acestuia false acuzații de abuz.

– supra-protecția copilului; acesta este făcut să creadă că orice contact cu celălalt părinte este periculos, îl zugrăvește pe celălalt părinte ca pe un adevărat monstru. Creează anxietate copilului și accentuează dependența copilului de părintele alienator.

Revine psihologului misiunea dificilă de a identifica alienarea parentală, iar instanțelor judecătorești le revine misiunea și mai dificilă de a lua măsurile potrivite, în interesul minorului.

Dar nu este suficient, în practică  s-a constatat că alienarea parentală lasă urme adânci asupra copilului și, ca urmare, pentru înlăturarea efectelor alienării este necesară terapie pentru traumă, dar fie sunt prea puțini psihologi specializați în acest sens,  fie aceștia sunt prea puțin dornici să facă o astfel de terapie. La un moment dat, un expert psiholog specializat în alienare parentală s-a exprimat foarte plastic, comparând situația copilului alienat, scăpat  din coșmarul acestui abuz psihologic sever,  cu aceea a unui  om scăpat din lagăr –  îi este frică de tot ce este în jur, îi este frică și de frunze!

Cu siguranță mai sunt multe de făcut, dar prima soluție de decădere din drepturile părintești pentru alienare parentală ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru părinții alienatori, să îi facă să se oprească, să se gândească de două ori înainte să continue pe acest drum care nu le aduce nimic bun, nici lor, dar mai ales copiilor lor, pentru că abuzații de azi sunt abuzatorii de mâine!