Periplu istorico-juridic în privința răspunderii în materia insolvenței

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Termenul de „răspundere în materia insolvenței” este un concept relativ nou, care nu a existat în această formă în Antichitate. Cu toate acestea, ideea de a fi responsabil pentru datoriile și obligațiile unei persoane sau a unei organizații este prezentă de mult timp în istoria umanității.

În civilizațiile antice, cum ar fi cea greacă și cea romană, existau reglementări cu privire la faliment și insolvență. În Grecia antică, debitorii care nu puteau plăti datoriile erau nevoiți să-și vândă activele și să se mute în afara orașului. Totodată, în Grecia antică creditele erau acordate pe baza unui sistem de onoare și încredere, iar împrumuturile erau garantate de proprietățile debitorului. În cazul în care un debitor nu putea să-și plătească datoriile, proprietățile sale erau confiscate și vândute pentru a acoperi datoria.

În Roma antică, existau Lex Poetelia Papiria, care proteja debitorii de pedepsele corporale pentru neplata datoriilor, dar aceștia își pierdeau cetățenia și dreptul de vot în urma procedurii de insolvență. În același timp exista un sistem similar, numit nexum, care presupunea că un debitor își garantase împrumutul cu propria persoană, devenind sclavul creditorului în cazul în care nu putea să-și plătească datoria.

În secolele XIII și XIV, începe să se dezvolte o practică mai formală a procedurilor de insolvență, care includea desemnarea unui administrator.

În Evul Mediu, ideea de răspundere pentru datorii a fost dezvoltată în cadrul sistemului feudal, în care vasalii erau obligați să plătească tribut seniorului lor feudal. În cazul în care un vasal nu putea să-și plătească tributul, putea fi scos din proprietatea sa și putea deveni un om liber sau un sărac. Răspunderea pentru insolvență era reglementată de legile bisericești. Acestea prevedeau că debitorii care nu își puteau plăti datoriile aveau obligația de a se supune unor proceduri de reorganizare și de a-și vinde activele pentru a-și achita datoriile. În această perioadă, insolvabilitatea era adesea asociată cu rușinea și stigmatul social.

În perioada modernă, ideea de răspundere pentru insolvență a devenit mai formalizată. În secolul al XVIII-lea, guvernele europene au început să creeze sisteme de insolvență care reglementau procedurile de faliment și lichidare a afacerilor comerciale. În secolul al XIX-lea, aceste sisteme au devenit mai sofisticate, cu instituții specializate în gestionarea procedurilor de insolvență.

În secolul al XX-lea, răspunderea pentru insolvență a devenit un concept tot mai important, în special în contextul globalizării economice și al creșterii afacerilor internaționale. Guvernele din întreaga lume au început să reglementeze mai strâns procedurile de insolvență și să impună sancțiuni pentru gestionarea incorectă a afacerilor. În multe țări, s-au dezvoltat proceduri specifice pentru insolvența companiilor.

Acest lucru a dus la dezvoltarea unor convenții internaționale, precum Convenția de la Viena privind succesiunea statelor în privința tratatelor sau Convenția privind recunoașterea și executarea hotărârilor străine în materie civilă și comercială.

În Statele Unite, legea federală cu privire la faliment a fost actualizată în 1978, iar în Uniunea Europeană au fost adoptate mai multe directive privind insolvența.(aici ar trebui enumerate)

În anii 1970 și 1980, a fost introdus conceptul de „insolvență personală”, care permitea debitorilor să își reorganizeze datoriile și să obțină o a doua șansă.

Astăzi, conceptul de răspundere pentru insolvență este recunoscut în toate țările dezvoltate din lume, fiind reglementat de legi și norme internaționale. Scopul principal al răspunderii pentru insolvență este de a asigura că creditorii sunt protejați și că afacerile insolvente sunt administrate într-un mod just și echitabil.

Legislația privind insolvența variază semnificativ în funcție de jurisdicție. În multe țări, procedurile de insolvență sunt complexe și implică interacțiuni între mai multe părți interesate, cum ar fi creditorii, debitorii, administratorii, judecătorii și alte autorități publice.

În legislația română, sintagma răspunderii profesionistului persoană juridică în materia insolvenței a evoluat de-a lungul timpului, în funcție de modificările aduse de legislația națională și de aderarea României la Uniunea Europeană.

Din punct de vedere al evoluției reglementărilor conceptul acestei instituții începe cu Codul Comercial din 1864, în care nu exista o reglementare specifică pentru insolvență, însă administratorii companiilor puteau fi supuși răspunderii personale în cazul în care nu își îndeplineau obligațiile față de creditori.

Ulterior se face trecerea la Legea societăților comerciale din 1926, iar această lege a reglementat pentru prima dată procedura de faliment și lichidare a companiilor, iar administratorii companiilor erau supuși răspunderii personale în cazul în care nu acționau în interesul creditorilor.

O reglementare de referința este dată prin Legea societăților. Astfel, această lege a introdus conceptul de insolvență, care include atât procedura de faliment, cât și procedura de reorganizare a companiilor aflate în dificultate financiară. În ceea ce privește răspunderea, administratorii companiilor pot fi supuși răspunderii penale în cazul în care au acționat cu intenție în vederea cauzării insolvenței sau dacă nu au îndeplinit obligațiile legale în timpul procedurilor de insolvență.

Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale reglementează în general răspunderea persoanei juridice în materia insolvenței. Potrivit acestei legi, persoana juridică este responsabilă pentru îndeplinirea obligațiilor sale financiare și poate fi supusă procedurii de faliment în cazul în care nu își poate plăti datoriile la scadență.

În peisajul juridic românesc, specificul procedurii insolvenței începe să fie dat de Legea nr. 64/1995 privind procedura insolvenței care a introdus un cadru legal pentru soluționarea situațiilor de insolvență ale persoanei juridice. Această lege prevedea că, în cazul în care o companie nu mai putea să-și plătească datoriile aceasta putea fi supusă procedurii de faliment, iar administratorii companiei puteau fi sancționați pentru gestionarea defectuoasă a afacerii.

Legea a suferit modificări semnificative de-a lungul timpului, cele mai importante fiind aduse prin Legea nr. 85/2006 și culminează în actualitate cu Codul Insolvenței. Aceste legi au introdus o serie de măsuri de reorganizare și protecție a creditorilor și a debitorilor în cazul insolvenței, precum și o serie de sancțiuni mai severe pentru administratorii care nu respectă regulile și procedurile în timpul procesului de insolvență.

Mai mult, prin adoptarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, au fost introduse proceduri speciale pentru insolvența persoanelor fizice și a companiilor. Această lege a stabilit procedurile de reorganizare și de lichidare pentru companiile care se confruntă cu dificultăți financiare și a introdus un cadru legal mai clar pentru protecția creditorilor în cazul falimentului unei companii.

În plus, Legea nr. 441/2006 care a modificat Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, a introdus răspunderea solidară a administratorilor societății pentru datoriile acesteia în cazul în care acestea nu pot fi achitate prin activele societății. Această prevedere a fost menită să asigure că administratorii nu pot să se ascundă în spatele societății pentru a evita răspunderea pentru datoriile acesteia.

În prezent, Legea nr. 85 din 2014 este principala lege care reglementează procedurile de insolvență în România. Acesta prevede o serie de măsuri de protecție a debitorilor și creditorilor, precum și sancțiuni mai severe pentru administratorii care nu respectă regulile și procedurile în timpul procesului de insolvență. De asemenea, Codul insolvenței din 2014 reglementează și procedurile de reorganizare a companiilor în dificultate, în încercarea de a evita procedurile de faliment și de a permite companiilor să continue să funcționeze.

Coroborarea elementelor legislative din domenii diverse ale dreptului a impus din punct de vedere legislativ o privire unitară și de ansamblu permițând acestei proceduri complexe a insolvenței să înglobeze înăuntrul ei o multitudine de abordări teoretice și practice.

Procedura insolvenței permite aplicarea unor instituții ale dreptului (cum ar fi acțiunea pauliană specifică, contestația de tip special etc.) care capătă valențe particulare derivând din procedura generală și aplicându-se în mod nemijlocit dreptului insolvenței ca ramură distinctă de drept cu particularități profund comerciale și de drept societar.

În concluzie, răspunderea persoanei juridice în materia insolvenței în legislația română a evoluat în funcție de modificările aduse de legislația națională și de aderarea la Uniunea Europeană, stabilind proceduri speciale pentru insolvența companiilor și introducând răspunderea penală pentru infracțiunile economice care au legătură cu insolvența societăților.

În dreptul românesc, instituția răspunderii în cazul insolvenței a evoluat într-un mod similar. Înainte de 1989, procedurile de insolvență erau reglementate de Codul Comercial din 1864 și prevedeau răspunderea penală a administratorilor și a lichidatorilor pentru gestionarea defectuoasă a procedurii de insolvență. În perioada comunistă, procedurile de insolvență au fost influențate de ideologia socialistă, iar accentul a fost pus pe protejarea întreprinderilor de stat și a muncitorilor, nicidecum pe o procedură de redresare care să implice în vreun fel instituțiile specifice procedurii insolvenței.

După 1989, procedurile de insolvență au fost reglementate prin Legea nr. 64/1995, Legea nr. 85/2006 și au culminat cu Codul Insolvenței, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, care prevede răspunderea civilă a administratorilor, lichidatorilor și a altor persoane implicate în procedurile de insolvență, în cazul încălcării prevederilor legale. De asemenea, legea prevede și răspunderea solidară a asociaților sau acționarilor care nu au depus capitalul social corespunzător sau care au beneficiat de foloase nejustificate.

În dreptul francez, evoluția instituției răspunderii în cazul insolvenței a cunoscut mai multe etape. Înainte de secolul al XIX-lea, legea franceză nu prevedea o procedură clară de insolvență, iar creditorii își puteau recupera datoriile prin orice mijloace necesare, inclusiv prin închisoare. În secolul al XIX-lea, au fost adoptate primele legi privind insolvența, care au reglementat procedurile de lichidare și reorganizare a companiilor insolvente.

În prezent, legea franceză privind procedurile de insolvență și de salvare a întreprinderilor (Loi no. 2014-1545 du 20 décembre 2014) prevede două tipuri de răspundere în cazul insolvenței: răspunderea penală și răspunderea civilă. Răspunderea penală se aplică în cazul în care o persoană fizică sau juridică a încălcat legea insolvenței, iar răspunderea civilă se referă la obligația unei persoane de a plăti datoriile pe care le are.

Există o serie de reforme legislative succesive care fac parte din istoria reglementărilor în această materie începând de la Codul comercial francez din anul 1807, de a cărui elaborare s-a preocupat personal Napoleon Bonaparte, precum și Codul comercial român de la 1887, care a punctat prin intermediul unui tratament dur aplicat falitului, pornind de la sancțiunea nulității actelor sale și culminând cu temnița și „moartea civilă”, precum și pedeapsă de 20 de ani de muncă silnică pentru bancrută frauduloasă. Având în vedere rigoarea excesivă a tratamentului juridic aplicat pe parcursul evoluției legislative s-a atenuat tratamentul legal, iar noile legi din 28 mai 1838 și din 4 martie 1889 reprezintă exprimarea dată voinței statului de a controla desfășurarea procedurii, diminuarea măsurilor punitive, prevederi privind posibilitatea închiderii procedurii pentru insuficiența activului, realizându-se totodată și implementarea conceptului de lichidare judiciară ca alternativă la faliment, ultima variantă fiind aplicabilă comerciantului culpabil sau necinstit.

O nouă perioadă de rigurozitate a legii a fost instituită prin decretele-legi din 8 august 1935. Aceste acte normative au simplificat procedura, au determinat creșterea rolului judecătorului-sindic, precum și ameliorarea regimului creanțelor salariale, instituirea de sancțiuni față de administratorii societății falite care au abuzat de bunurile societății etc. La 16 noiembrie 1940 legea privind societățile pe acțiuni (anonime) a stipulat faptul că administratorii sunt obligați să suporte în total sau în parte a pasivului societății în faliment, iar Decretul-lege din 9 august 1953 a extins măsura la administratorii societăților cu răspundere limitată.

Prin Decretul din 20 mai 1955 a fost realizată o nouă clarificare și delimitare între faliment și plata judiciară(de verificat traducerea din reglement judiciare). Astfel, prin intermediul acestei reglementări falimentul a devenit excepția de la regulă, iar procedura de drept comun a devenit plata.