Ocrotirea libertății practicianului în insolvență în exercitarea profesiei prin mijloace de drept penal – analiza unor dispoziții din Legea nr. 85/2014 și din Statutul pentru organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
Categoria practicienilor în insolvență face parte din aceea a profesiilor liberale din domeniul juridic, beneficiind de un cadru normativ specific – O.U.G. nr. 86/2006[1], ca legislație primară, respectiv acte cu rol de organizare a profesiei, și anume Statutul pentru organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență[2] și Codul de etică profesională și disciplină al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România[3]. De asemenea, în legătură cu activitatea acestor liber‑profesioniști, trebuie să avem în vedere și dispozițiile Legii nr. 85/2014[4].
Practicianul în insolvență își desfășoară activitatea profesională cumulând o altă calitate dintre cele prevăzute de lege: administrator judiciar (art. 2 din O.U.G. nr. 86/2006), lichidator (art. 3 din O.U.G. nr. 86/2006), administrator concordatar (art. 3^1 din O.U.G. nr. 86/2006) sau administrator al restructurării (art. 3^2 din O.U.G. nr. 86/2006)[5]. În fine, o altă atribuție importantă este cea de efectuare a unor expertize în diferite cauze penale sau civile care au legătură cu atribuțiile profesionale ale practicienilor în insolvență[6] (de exemplu, care vizează societăți comerciale aflate în insolvență sau în faliment).
Libertatea practicianului în insolvență vizează aptitudinea acestuia de a formula și susține propriile concluzii și opinii în procedurile judiciare în care este implicat – libertate în strânsă legătură cu independența acestuia. Această libertate este ocrotită în planul dreptului penal în mod direct, prin intermediul art. 257 C. pen., întrucât, în anumite situații, practicianul în insolvență are calitatea de funcționar public, în înțelesul legii penale, care îndeplinește o atribuție ce implică exercițiul autorității de stat[7]. Dispozițiile art. 257 C. pen. urmăresc inclusiv să protejeze libertatea persoanelor în exercitarea profesiei, fără teamă că ar putea fi supuse actelor de violență fizică sau morală în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor profesionale.
În mod indirect, dar cu relevanță în planul dreptului penal, libertatea în exercitarea profesiei de practician în insolvență este asigurată și prin dispozițiile art. 21 C. pen., care reunesc, cu titlu de cauze justificative generale, exercitarea unui drept, respectiv îndeplinirea unei obligații[8], astfel încât dacă practicianul în insolvență ar săvârși, în exercitarea profesiei, o faptă prevăzută de legea penală, aceasta nu ar avea de regulă caracter infracțional, nefiind îndeplinită trăsătura esențială a antijuridicității faptei.
Urmărind ocrotirea unui astfel de scop (al garantării libertății în exercitarea profesiei), se regăsesc reglementate, în cadrul normativ specific acestei profesii, două dispoziții cu privire la răspunderea practicianului în insolvență (mai exact, excluderea acesteia), în funcție de activitatea profesională pe care o desfășoară acesta în cadrul procedurilor în care este implicat. Identificăm aceste dispoziții în Legea nr. 85/2014 și în Statutul profesiei de practician în insolvență, urmând să le analizăm succesiv pentru a observa în ce măsură sunt producătoare de efecte specifice în planul dreptului penal.
Dispoziții din Legea nr. 85/2014
Dispozițiile cuprinse în art. 182 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 [9] vizează administratorul judiciar și lichidatorul judiciar, legiuitorul stabilind faptul că aceștia nu pot fi trași la răspundere pentru actele procesuale efectuate sau pentru conținutul înscrisurilor întocmite în cadrul procedurii, dacă au acționat cu bună‑credință, în limitele atribuțiilor prevăzute de lege și ale informațiilor disponibile.
Din punct de vedere teoretic, prin Legea nr. 85/2014 s‑ar putea introduce reglementări inclusiv în materie penală, aceasta fiind o lege organică și încadrându‑se astfel în înțelesul acestei sintagme prevăzute de dispozițiile art. 173 C. pen. Problema care se pune în această situație nu este potențiala calitate de izvor de drept (spre deosebire de dispoziția normativă pe care o vom analiza ulterior), ci privește însuși conținutul acestui articol, fiind necesare câteva întrebări clarificatoare: Produce acesta efecte și cu privire la răspunderea penală? În caz afirmativ, care vor fi aceste efecte?
Dispozițiile alin. (3) nu prevăd despre ce tip de răspundere este vorba în textul de lege, așa încât acestea trebuie interpretate în coroborare cu cele ale alineatelor precedente din același articol. Primul alineat face referire la posibilitatea tragerii la răspundere a administratorului judiciar sau a lichidatorului pentru exercitarea atribuțiilor cu rea‑credință sau gravă neglijență. Pe de altă parte, alineatul secund identifică mai multe forme de răspundere: civilă, administrativă, disciplinară și inclusiv penală, care sunt incidente potrivit normelor de drept comun.
În forma propusă de către Guvern, potrivit art. 182 din proiectul de lege, cauza de excludere a răspunderii viza doar răspunderea civilă, administrativă sau disciplinară[10], fără a face referire la răspunderea penală. Aceasta a fost modificată printr‑un amendament propus de Comisia Juridică, fără a fi aduse explicații în legătură cu modificarea preconizată. Constatăm deci că voința legiuitorului nu poate fi identificată în mod direct, însă se poate deduce că aceasta nu a fost în sensul limitării tipului de răspundere la care face referire legea.
Interpretând dispozițiile art. 182 din Legea nr. 85/2014, vom observa că acestea suferă de o ușoară incoerență, identificată și în sursele doctrinare citate. Mai exact, dacă prevederile art. 182 alin. (2) vizează formele de răspundere ale administratorului și faptul că acesta răspunde potrivit dreptului comun, ce aplicabilitate ar mai avea prevederile dispozițiilor cuprinse în primul și ultimul alineat?
Pentru a identifica totuși sensul acestui articol, apreciem că regula o reprezintă dispozițiile art. 182 alin. (2) din Legea
nr. 85/2014, și anume că administratorul judiciar și lichidatorul judiciar răspund (inclusiv) penal, potrivit regulilor de drept comun, iar art. 182 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 instituie o excepție de la prevederile alin. (2).
În doctrină [11] s‑a arătat că dispozițiile art. 182 alin. (3) trebuie coroborate cu alin. (1) și (2), precum și că dispozițiile art. 182 alin. (1) și (3) se aplică indiferent de tipul răspunderii juridice – civilă, penală, administrativă sau disciplinară, opinie la care aderăm în cuprinsul prezentului articol, considerând că este singura interpretare logică a acestei prevederi legale. Prin urmare, ordinea alineatelor, în vederea asigurării unei interpretări armonioase a textului de lege, ar fi art. 182 alin. (2) – alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 85/2014.
Dacă interpretăm, așa cum se propune în doctrină, dispozițiile art. 182 din Legea nr. 85/2014 în sensul că practicianul în insolvență, care are și calitatea de administrator sau lichidator, „va răspunde din punct de vedere juridic (deci inclusiv penal) doar pentru exercitarea atribuțiilor cu rea‑credință sau gravă neglijență”[12], înseamnă că dispoziția legală va putea produce efecte inclusiv în materie penală, pentru situațiile în care o faptă prevăzută de legea penală nu este săvârșită cu rea‑credință sau din gravă neglijență, ci cu alte forme de vinovăție penală – după cum vom detalia.
Legiuitorul merge mai departe și oferă propriul înțeles al termenilor de rea‑credință, respectiv gravă neglijență. Noțiunea de rea‑credință are înțelesul de intenție (directă sau indirectă), fiind în concordanță cu dispozițiile art. 16 alin. (3) C. pen.[13] și cu doctrina care în alte contexte a reținut astfel[14].
Termenul de gravă neglijență, indicat în cuprinsul art. 182 alin. (1) teza a III‑a din Legea nr. 85/2014, are însă un înțeles incert. În mod obișnuit, potrivit doctrinei de specialitate, această sintagmă ne‑ar indica o culpă gravă (lata)[15] și simplă/fără preveder[16]. Legiuitorul a ales să ofere o proprie explicație a acestei sintagme, ca vizând neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos o unei obligații legale, care determină vătămarea unui interes legitim. Prin urmare, legiuitorul nu leagă noțiunea de gravă neglijență de poziția subiectivă a celui care acționează (deci de latura subiectivă a infracțiunii), ci de elemente specifice laturii obiective a unei infracțiuni (element material și urmare imediată)[17]. Cu toate acestea, dacă termenul de rea‑credință este legat de noțiunea de intenție, termenul de gravă neglijență va fi interpretat în legătură cu forma de vinovăție a culpei (indiferent de încadrarea acesteia ca fiind o culpă cu prevedere sau simplă[18]), suprapunând și condițiile referitoare la modalitatea de îndeplinire a atribuțiilor profesionale și urmarea imediată prevăzute de art. 182 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.
Analizând conținutul art. 182 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, observăm că acesta este configurat în jurul noțiunii de bună‑credință, sintagmă ce ne‑ar îndrepta mai degrabă înspre forma de vinovăție cu care este săvârșită fapta (sau, mai degrabă, lipsa intenției de a săvârși o faptă prevăzută de legea penală).
Vom interpreta această sintagmă per a contrario definițiilor oferite de primul alineat: așadar, administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar nu va acționa cu bună‑credință atunci când există intenție de a încălca normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unui interes legitim (deci când acționează cu rea‑credință).
De asemenea, administratorul judiciar/ lichidatorul judiciar nu va acționa cu bună‑credință atunci când din culpă nu își îndeplinește sau își îndeplinește defectuos o obligație legală și, prin aceasta, determină vătămarea unui interes legitim (deci acționează din gravă neglijență în înțelesul autonom al legii).
Concluzionând, dispozițiile art. 182 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 ar urma să fie aplicabile dacă administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar își îndeplinește în mod legal atribuțiile, respectiv dacă din culpă nu și‑a îndeplinit aceste atribuții/le‑a îndeplinit în mod defectuos, însă nu s‑a produs nicio vătămare a interesului legitim al unei persoane fizice sau juridice.
Având în vedere aceste împrejurări, ne putem întreba dacă norma este aptă de a produce consecințe juridice proprii. Dacă acceptă aptitudinea teoretică a acestui text de lege de a produce efecte inclusiv cu privire la răspunderea penală, se pune problema calificării acesteia (a naturii juridice). După modalitatea de formulare, am putea concluziona că ar fi vorba despre o înlăturare a răspunderii penale, deși, din punct de vedere conceptual, această dispoziție pare să se încadreze mai degrabă drept o formă specială a exercitării unui drept. Dacă vom considera că dispozițiile art. 182 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 reprezintă o cauză de înlăturare a răspunderii penale, atunci aceasta nu va putea produce efecte specifice. Nu s‑ar putea reține o cauză specială cu efecte mai restrânse [art. 182 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, cu titlu de cauză care înlătură răspunderea penală], cu prioritate față de o cauză generală cu efecte mai largi (art. 21 C. pen., cu titlu de cauză justificativă)[19], motiv pentru care ar fi oportun să considerăm că dispozițiile art. 182 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 reglementează mai degrabă o cauză care exclude răspunderea penală (ca urmare a neîntrunirii caracterului infracțional al faptei) – formă specială a exercitării unui drept.
În lipsa unei modificări a textului de lege și a unei prevederi exprese în cuprinsul acestuia, în sensul înlăturării caracterului infracțional al faptei, ne vom opri asupra formulării din textul de lege „nu răspunde penal” și vom concluziona că ceea ce se urmărește de fapt, prin reglementarea acestei cauze, este înlăturarea caracterului ilicit al faptei (deci antijuridicitatea). Procedând în acest fel, ar urma ca atunci când analizăm caracterul presupus infracțional al unei fapte săvârșite de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, din perspectiva antijuridicității, să considerăm că dispozițiile art. 182 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 dau conținut specific cauzei justificative generale a exercitării unui drept, prevăzută de art. 21 alin. (1) C. pen. Considerăm că o astfel de interpretare nu contravine textului legal – acesta face referire la lipsa (excluderea) răspunderii penale, și nu la înlăturarea răspunderii penale. Astfel, în aplicarea acestei dispoziții, vom considera că răspunderea penală este exclusă, urmare a reținerii cauzei justificative speciale prevăzută de art. 182 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.
În legătură cu ipoteza în care administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar își îndeplinește întocmai obligațiile, apreciem că dispozițiile art. 182 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 nu vor produce consecințe proprii – aceasta fiind acoperită în totalitate și de dispozițiile art. 21 C. pen. Vom reține totuși, ca temei juridic, dispozițiile art. 182 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, întrucât au caracter special față de norma generală.
În cazul celeilalte situații – în care există unele încălcări sau omisiuni în îndeplinirea atribuțiilor profesionale din culpă, fără a se produce însă nicio vătămare intereselor vreunei persoane fizice sau juridice –, dispozițiile art. 182 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 ar putea produce consecințe proprii în calitate de cauză care înlătură infracțiunea/exclude răspunderea penală (formă specială a exercitării unui drept). Aceste efecte ar fi însă limitate la unele infracțiuni din culpă, săvârșite prin omisiunea de a îndeplini obligațiile legale sau prin îndeplinirea lor defectuoasă, infracțiuni care pot fi încadrate în categoria infracțiunilor de pericol[20], deci pentru tipicitatea cărora nu va fi necesară vătămarea unui interes legitim.
Concluzionând, principala funcție a acestei dispoziții legale este una declarativă. Legiuitorul, prin reglementarea acesteia, dorește să pună în prim plan faptul că practicianul în insolvență este liber să își desfășoare activitatea în calitate de administrator judiciar sau lichidator judiciar, după propriile convingeri, atât timp cât acționează cu bună‑credință. O astfel de dispoziție nu era necesară în materie penală, legiuitorul însuși acoperind ipotezele de exercitare a atribuțiilor specifice profesiei prin cauza justificativă prevăzută de art. 21 C. pen., iar, în cazul unor infracțiuni, chiar prin includerea în conținutul constitutiv a cerinței esențiale ca fapta să fie săvârșită fără drept.
* Articolul este extras din Revista Phoenix nr. 90/2024 (octombrie-decembrie 2024).
[1] Ordonanța de urgență nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, republicată în M. Of. nr. 724 din 13 octombrie 2011, cu modificările și completările ulterioare.
[2] Adoptat de către Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România (în continuare, UNPIR), republicat în M. Of. nr. 1066 din 3 noiembrie 2022.
[3] Adoptat de către UNPIR, publicat în M. Of. nr. 1066 din 3 noiembrie 2022.
[4] Publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014, cu modificările și completările ulterioare.
[5] Cu privire la statutul juridic al practicianului în insolvență, respectiv calitatea de funcționar public în înțelesul legii penale, am detaliat anterior în: D. Atasiei, M.M. Apostol, Practicianul în insolvență: a fi sau a nu fi… funcționar public. Perspectiva legii penale, în Revista de Insolvență „Phoenix” nr. 82/2022, pp. 26-32.
[6] Art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006.
[7] După cum am argumentat anterior și în D. Atasiei, M.M. Apostol, Practicianul în insolvență: a fi sau a nu fi… funcționar public. Perspectiva legii penale, în Revista de Insolvență „Phoenix” nr. 82/2022, pp. 26-32.
[8] Unii autori sunt de părere că ar exista două cauze justificative în cuprinsul art. 21 C. pen., și anume exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații. Alți autori consideră că textul de lege reglementează trei cauze justificative: exercitarea unui drept, îndeplinirea unei obligații impuse de lege și îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă. A se vedea, în acest sens, opiniile divergente centralizate în: M.I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, Drept penal. Partea generală. Curs teoretic în domeniul licenței (I), Ed. Hamangiu, București, 2017, pp. 393-394.
[9] Potrivit art. 182 din Legea nr. 85/2014: „(1) Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate fi tras la răspundere pentru exercitarea atribuțiilor cu rea-credință sau gravă neglijență. Există rea-credință atunci când administratorul judiciar/lichidatorul judiciar încalcă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unui interes legitim. Există gravă neglijență atunci când administratorul judiciar/ lichidatorul judiciar nu îndeplinește sau îndeplinește defectuos o obligație legală și prin aceasta determină vătămarea unui interes legitim.
(2) În afara dispozițiilor alineatului precedent, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate fi tras la răspundere civilă, penală, administrativă sau disciplinară pentru actele efectuate în cursul procedurii, potrivit normelor de drept comun.
(3) Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar care acționează cu bună-credință, în limitele atribuțiilor prevăzute de lege și a informațiilor disponibile, nu poate fi tras la răspundere pentru actele procesuale efectuate ori pentru conținutul înscrisurilor întocmite în cadrul procedurii.”
[10] Potrivit formei propuse de Guvern (disponibilă online pe www.cdep.ro), textul avea următorul cuprins: „Administratorul judiciar/ lichidatorul judiciar nu va putea fi tras la răspundere civilă, administrativă sau disciplinară pentru măsurile adoptate în cursul procedurii, acționând cu bună-credință, în cadrul procedurii, în baza informațiilor disponibile.”
[11] S. Popa, Aspecte privind răspunderea administratorului judiciar și a lichidatorului judiciar în lumina Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și a unor acte normative incidente, în Revista Dreptul nr. 2/2015, p. 35.
[12] S. Cărpenaru, M.A. Hotca, V. Nemeș, Codul insolvenței comentat, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 522.
[13] Considerăm că în mod greșit s-a reținut în doctrină (S. Popa, Aspecte privind răspunderea administratorului judiciar și a lichidatorului judiciar în lumina Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și a unor acte normative incidente, în Revista Dreptul nr. 2/2015, p. 31) că temeiul răspunderii îl reprezintă „culpa ce constă (…) în îndeplinirea obligației cu rea-credință”; în mod evident, în această situație, este vorba despre intenție, după cum rezultă chiar din cuprinsul art. 182 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 și din suprapunerea textului peste dispozițiile art. 16 alin. (3) C. pen.
[14] În acest sens, cu privire la infracțiunea de obținere în mod nelegal de fonduri din bugetele administrate de Uniunea Europeană (prevăzută în art. 18^1 din Legea nr. 78/2000), a se vedea: D. Grădinaru, Obținerea ilegală de fonduri ale Uniunii Europene. Tendințe jurisprudențiale, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 9/2016, disponibil și online pe www.sintact.ro; C. Jigău, Protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene prin mijloace de drept penal. Analiza infracțiunii de obținere ilegală de fonduri europene, articol publicat în Revista Pandectele Romane nr. 5/2018, disponibil și online pe www.sintact.ro.
[15] Potrivit doctrinei (M.I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 590), culpa este gravă când este evidentă existența acesteia pentru orice persoană care ar fi acționat în locul făptuitorului.
[16] Potrivit unor autori, neglijența fiind specifică culpei fără prevedere, pe când ușurința fiind specifică formei de vinovăție a culpei cu prevedere (M.I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 586).
[17] Definiția legiuitorului se apropie de latura obiectivă a infracțiunilor de abuz în serviciu și neglijență în serviciu prevăzute de art. 297 și 298 C. pen.
[18] De altfel, și art. 298 C. pen. reglementează infracțiunea de neglijență în serviciu, fără ca, prin noțiunea de neglijență, legiuitorul să se limiteze doar la culpa simplă ca formă de vinovăție.
[19] În același sens, cu privire la concursul dintre cauza specială de nepedepsire, prevăzută de art. 185 alin. (6) C. pen. 1968, și starea de necesitate, prevăzută de art. 45 C. pen. 1968, M. Dunea, Cauzele speciale de nepedepsire și cauzele speciale de reducere a pedepsei, Ed. Hamangiu, București, 2022, pp. 229-230.
[20] Astfel încât pentru caracterul tipic al faptei să nu fie cerută producerea unui rezultat, indiferent că ar fi vorba despre infracțiuni de pericol abstract, de pericol concret sau de pericol potențial (cu privire la aceste trei categorii, a se vedea Fl. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea Generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pp. 295-298).
Opinii
Marius Andreescu
15 apr. 2025
Suveranitatea națională și puterea de stat. Este necesară o lege a suve… (citește)
Vă recomandăm:
Despre autor:
Mirela Mihaela Apostol
Este avocat dr. în cadrul Baroului Iaşi și cadru didactic asociat – Facultatea de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.Articol extras din: Revista Phoenix nr. 90/2024 (octombrie-decembrie 2024)
