Morfologia juridică a unei sancțiuni mai vechi de 2000 de ani: Expulzarea

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Scurte considerații asupra evoluției istorice a expulzării ca sancțiune politico-juridică

De la poetul roman Ovidiu, exilat pe malurile Pontului Euxin, la împăratul Napoleon Bonaparte îndepărtat de pe scena politică europeană prin exilul pe insula Sfânta Elena, expulzarea și-a aflat utilitatea de-a lungul timpului atât ca pedeapsă aplicată pentru săvârșirea unor infracțiuni, dar, în special, ca sancțiune politică cu scopul de a reduce la tăcere atitudinile și comportamentele contrare capriciilor politice ale vremii.[1]

Pentru romani, exilul echivala, în anumite cazuri,[2] cu o adevărată mors civilis[3], lipsită de perspectiva unei integrări în comunitatea pe teritoriul căreia erau exilați prin decizia autorităților sau unde alegeau ei înșiși să se refugieze de teama represaliilor. În Grecia antică, ostracizarea a devenit o măsură de protecție a cetății, „un rău necesar în scopul menținerii binelui general”[4], prin care cetățenii puteau vota exilul oricărei persoane percepute ca un potențial pericol, chiar în absența comiterii unor fapte pedepsibile.[5] Expulzările politice au fost deseori utilizate în Franța secolului al XIX-lea, iar termenul de „indezirabil” a început să fie asociat cu acele persoane ale căror convingeri și activități politice erau văzute ca periculoase pentru stabilitatea regimului.[6]

În România, sancțiunea expulzării a evoluat plecând de la statutul inițial de măsură pur politică și administrativă[7] și a parcurs două căi legislative și judiciare paralele spre a ajunge să fie astăzi regăsită sub forma a două sancțiuni distincte, dar care converg spre aceeași finalitate, respectiv îndepărtarea cetățenilor străini de pe teritoriul țării, care, fie au săvârșit infracțiuni, fie au adoptat comportamente indezirabile pentru statul român.

Așa fiind, din perspectiva dreptului penal, îndepărtarea cetățeanului străin de pe teritoriul României are, în primul rând, un statut de pedeapsă complementară sau accesorie, ceea ce îi conferă o valență punitivă. Pe de altă parte, îndepărtarea cetățeanului străin se poate realiza și pe o cale extra-penală, prin declararea lui ca persoană indezirabilă, urmată de îndepărtarea sa de pe teritoriul României pe calea măsurii de returnare în țara de origine.

Introducerea și permanentizarea acestei sancțiuni juridice polimorfe în arsenalul instrumentelor juridice destinate menținerii ordinii de drept și a securității naționale nu ne împiedică să observăm existența unei zone gri în ceea ce privește natura juridică, aplicabilitatea și limitele sale.

1. Persoane, cetățeni și străini în dreptul penal român

Sancțiunile juridice reprezintă corolarul fiecărui „precept impus de o regulă de drept” și intervin după ce a fost încălcat preceptul instituit prin normă respectivă.[8]

Așadar, pedepsele, ca sancțiuni principale de drept penal, își află cauza în chiar infracțiunea săvârșită, fiind impuse post factum et propter factum[9], având un scop punitiv destinat să influențeze comportamentul infractorului prin descurajarea încălcărilor ulterioare a normelor penale, încălcări care duc implicit la destabilizarea ordinii sociale. Prin urmare, în dreptul penal român săvârșirea unei infracțiuni cu forma de vinovăție prevăzută de lege atrage aplicarea unei pedepse asupra persoanei care a fost identificată ca autor sau participant al ei.

Infracțiunea este o faptă contrară regulii de conduită prescrisă de legea penală, neconformă cu valorile societății, care își extrage esența din relațiile sociale[10] pe care dreptul le observă, le recunoaște și cărora le dă eficiență prin aplicarea sancțiunilor atunci când constată că au fost încălcate normele juridice. Stavile normative împotriva „spiritului despotic” al oamenilor, pedepsele se impun prin necesitatea de „a ține în cumpănă puternicele pasiuni individuale, ce se opun binelui general” [11] și de a conserva echilibrul social în fața forțelor entropice din societatea umană care, la fel ca universul, tinde inevitabil spre dezordine. În acest context, pedepsele funcționează ca un instrument antientropic, menit să împiedice destrămarea societății și întoarcerea la o stare de haos.

Normele de drept penal general care reglementează sancțiunile sunt aplicabile, de regulă, „persoanei”, fără a exista o distincție între diversele sale ipostaze în care apare în dreptul pozitiv. Astfel, orice persoană, indiferent de „masca juridică” sub care participă în raporturile juridice de drept penal (cetățean, străin, apatrid), intră în sfera de incidență a sancțiunilor de drept penal odată ce săvârșește o infracțiune sau cel puțin o faptă penală nejustificată, care ar putea să atragă aplicarea unei măsuri de siguranță. Față de devălmășia sferei persoanelor cărora li s-ar putea aplica sancțiunile specifice dreptului penal, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, o primă distincție practicată de legiuitorul român constă în pedeapsa complementară sau accesorie a interzicerii exercitării dreptului străinului de a rămâne pe teritoriul țării.

Dacă ne raportăm la categoriile juridice distincte de „cetățean” și „străin”, observăm că sancțiunile pot fi diferențiate în funcție de legătura juridică pe care o are respectiva persoană cu statul. Există sancțiuni de drept penal care se aplică oricărei persoane aflate pe teritoriul unui stat, indiferent de cetățenie, dar și sancțiuni specifice care vizează exclusiv cetățenii străini. Față de aceștia din urmă, statul dispune de un set particular de instrumente pentru gestionarea situațiilor care au dus (sau prezintă riscul să ducă) la perturbarea ordinii de drept în general și, în mod particular, a securității naționale.

Dreptul „nu este preocupat de ființa ca ființă (sau ca ființare), care este domeniul metafizicii”[12], ci mai degrabă de ipostazele sub care omul apare prin prisma integrării într-un sistem de relații sociale și juridice. Astfel că, sub lupa dreptului, omul se definește (și) prin raportare la  elementul legăturii cu statul. Termenii disjuncției „cetățean-străin” (în sens larg, incluzând și apatrizii) implică drepturi și obligații distincte, determinate de statutul legal și de relația cu autoritatea statală. Astfel cum statutul de cetățean este doar una dintre ipostazele persoanei fizice în raport cu statul, la fel și statutul de străin este adiacent celui de persoana fizică, însă doar în relație cu statul de rezidență.

Deși egalitatea în fața legii este o premisă constituțională de la care plecăm în analiza aplicării sancțiunilor, în sistemul pedepselor apare această primă disociere în cadrul sferei nedeterminate, în principiu, a persoanelor pedepsibile ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni. Așadar, există totuși o diferență de regim juridic între cetățeni și străini, care se justifică, în opinia noastră, prin lipsa unei legături juridice cu statul pe al cărui teritoriu se află, exprimată prin relația de cetățenie. Prin urmare, faptul că străinul nu beneficiază de plenitudinea drepturilor și protecția acordate membrilor societății în toate domeniile vieții civile și politice, ci doar de drepturile și protecția pe care statul decide să le ofere, este justificat sic et simpliciter prin absența relației de cetățenie. Cu alte cuvinte, ideea unei legislații distincte de cea aplicabilă cetățenilor s-a aflat dintotdeauna la baza regimului juridic al străinilor, mai precis, „un drept distinct pentru o categorie distinctă.”[13]

Derivând din plenitudinea suveranității interne, ius puniendi, prerogativa de a sancționa comportamentele ilicite, nu se confundă cu dreptul penal, ci doar se intersectează cu acesta.^[14] În concepția lui C. Beccaria, suma părților din libertatea cedată de fiecare formează temeiul dreptului de a pedepsi, iar „tot ce e mai mult este abuz, nu dreptate.”[15] În contextul statului de drept contemporan, ius puniendi este exercitat într-un mod legitim, asigurând egalitatea în fața legii, proporționalitatea sancțiunilor și prevenind arbitrariul. Ca atare, în cazul cetățenilor străini care au săvârșit infracțiuni, reprimarea acestora are loc post factum, prin condamnarea la pedeapsa complementară (dacă s-a aplicat pedeapsa principală a închisorii sau amenzii[16]) sau accesorie (aplicabilă pe lângă pedeapsa principală a detențiunii pe viață) a interzicerii exercitării dreptului de a se afla pe teritoriul țării.

Dar, în afara sistemului sancționator penal post factum, statul dispune de o serie de măsuri și sancțiuni extrapenale al căror subiect îl reprezintă exclusiv cetățeanul străin (sau apatridul) și a căror finalitate constă în îndepărtarea de pe teritoriul statului român cu scopul salvgardării securității și ordinii publice. În această categorie se încadrează sancțiunea declarării unui cetățean străin ca indezirabil pentru aplicarea căreia nu este necesară nici comiterea unei infracțiuni și nici măcar a unei fapte penale nejustificate, ca în cazul măsurilor de siguranță.

2. Evoluția reglementărilor normative privind îndepărtarea cetățeanului străin de pe teritoriul României

Față de reglementarea anterioară[17], în care „expulzarea” era prevăzută ca măsură de siguranță, astăzi această sancțiune nu se mai regăsește în Codul Penal, fiind definită în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 194 din 2002 privind regimul străinilor în România[18] ca „punerea în executare a pedepselor accesorii, respectiv complementare de interzicere a exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, aplicate potrivit prevederilor art. 65 alin. (2) sau ale art. 66 alin. (1) lit. c) din Codul penal.” Legiuitorul a realizat, de asemenea, o delimitare între expulzare și returnare (ambele încadrate în categoria măsurilor de îndepărtare a cetățenilor străini), cea din urmă fiind definită ca „procesul de întoarcere voluntară sau sub escortă a unui străin într-o țară terță, respectiv țara de origine, țara de tranzit stabilită potrivit acordurilor la care România ori Uniunea Europeană sunt părți sau altă țară terță în care străinul decide să se întoarcă și în care acesta este acceptat.”[19]

Luând în considerare că „opțiunile de politică penală reflectă la rândul lor ideologia dominantă a societății“^[20], este evidentă opțiunea legiuitorului contemporan de a conferi un caracter în principal punitiv sancțiunii îndepărtării străinului de pe teritoriul țării, reglementată astăzi în cadrul pedepselor complementare (și accesorii).^[21] De altfel, termenul de „expulzare” nu doar că nu mai este utilizat în Noul Cod Penal, ci a dobândit un cu totul alt sens. Astfel, expulzarea nu mai desemnează eo ipso o sancțiune de drept penal – fie ea măsură de siguranță (ca în vechiul cod penal), fie pedeapsă complementară sau accesorie (în noul cod penal) – ci are în vedere numai punerea în executare a sancțiunii aplicate prin Hotărârea de condamnare a cetățeanului străin vinovat de săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul României.

3. Expulzarea ca sancțiune derogatorie de la funcția pedepselor de reintegrare în societate

Cel care săvârșește o infracțiune sau o faptă prevăzută de legea penală perturbă echilibrul necesar coeziunii unui grup social, iar „societatea lucrează contra lui printr-o trebuință a propriei sale conservări.”^[22] Acest mecanism defensiv de conservare a comunității tinde spre a exclude (de regulă temporar) din corpul social persoanele care, prin acțiunile sau inacțiunile lor ilicite, devin indezirabile pentru ordinea socială. Pe de o parte, în cazul cetățenilor care au săvârșit o infracțiune, prin pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață se îndeplinește, alături de caracterul punitiv și aflictiv al pedepsei, rolul de separare, de excludere temporară (și numai uneori perpetuă) din comunitate, contribuind la menținerea stabilității și ordinii sociale, fără ca aceasta să excludă totuși, de plano, posibilitatea unei reintegrări viitoare, după executarea pedepsei sau a pedepselor.

Pe de altă parte, exclusiv în cazul străinilor, se deschide calea aplicării unor sancțiuni care transcend cadrul de aplicare a celor rezervate cetățenilor români, instituindu-se o „treaptă” suplimentară pe scala sancțiunilor: expulzarea ca urmare a aplicării pedepsei complementare (sau accesorii) sau returnarea ca urmare a declarării ca persoană indezirabilă. Putem afirma, așadar, că îndepărtarea cetățeanului străin pe calea uneia dintre cele două tipuri de măsuri (expulzarea sau returnarea) marchează o ruptură totală de funcția de conservare a ordinii interne a societății prin aceea că nu se limitează doar la excluderea din comunitate a făptuitorului, aceasta primind și o dimensiune funciară prin îndepărtarea făptuitorului în afara teritoriului țării, ca element constitutiv al statului și ca „expresie materială a supremației, independenței, și inviolabilității sale.”[23]

O altă diferență majoră constă în aceea că în cazul cetățenilor români nu poate fi aplicată sancțiunea expulzării, astfel cum prevede însăși Constituția României[24] în art. 19 alin (1), dar aceștia nici nu pot fi sancționați în absența săvârșirii unei infracțiuni, astfel cum este posibil în cazul cetățenilor străini care sunt considerați o amenințare la adresa ordinii publice sau a securității naționale. În cazul propriilor cetățeni, organele judiciare ale statului sunt constrânse să adopte o atitudine expectativă până la momentul în care fapta îndeplinește toate elementele constitutive ale unei infracțiuni pentru se putea dispune sancționarea acestora conform legii penale sau să aplice o măsură de siguranță în cazurile limitativ prevăzute de lege.

Așa fiind, expulzarea, spre deosebire de încarcerare, nu urmărește, în final, recâștigarea morală și reintegrarea individului în societate, ci reflectă prioritățile de protecție a securității naționale și a ordinii publice, având ca finalitate o îndepărtare forțată a făptuitorului cetățean străin din țesătura socială.

În consecință, lipsa legăturii cu statul implică o renunțare din partea acestuia la încercarea de reintegrare socială a persoanei-cetățean străin care a comis o infracțiune sau, după cum vom vedea în cele ce urmează, a adoptat un comportament indezirabil pentru statul român. Prin îndepărtarea de pe teritoriul statului se urmărește fie „plata datoriei” către comunitate în urma săvârșirii unei infracțiuni (prin aplicarea pedepsei complementară/accesorie), fie eliminarea unui potențial pericol (prin declararea ca indezirabil), fără a oferi individului posibilitatea de a-și recăpăta statutul în cadrul societății.

4. Infracțiuni, fapte penale și alte comportamente sociale ilicite

În ceea ce privește comportamentul social, acesta este rezultatul unui echilibru între raționalitatea individuală și influențele externe, inclusiv normele sociale și cele juridice, așteptările celorlalți membri ai comunității și potențialele sancțiuni. Toate aceste presiuni și norme, deși imperceptibile, se află întotdeauna suspendate deasupra, asemenea sabiei lui Damocles, iar o singură abatere poate rupe firul care le menține în stare latentă, atrăgând sancțiunea grupului social sau a statului. În acest sens, comportamentele devin acțiuni „reglate” de factori externi, nu doar de intențiile individului.[25] Chiar și atunci când o faptă dobândește o dimensiune juridică, ea își păstrează caracterul social, iar în concepția lui E. Durkheim, faptele sociale „constau în maniere de a acționa, de a gândi și de a simți exterioare individului și înzestrate cu o putere de constrângere în virtutea căreia i se impun”[26], fără să se confunde cu fenomenele organice si nici cu cele psihice.

Având în vedere că nimeni nu poate fi sancționat pentru gândurile și intențiile rămase strict la nivel psihologic/cognitiv (cogitationis poenam nemo patitur), este necesar ca acestea să se materializeze sub forma faptelor care, trecând printr-un „examen” al conformității cu legea, sunt la rândul lor calificate drept licite sau ilicite.[27] În funcție de natura normelor încălcate și de impactul pe care faptele ilicite îl exercită asupra societății și persoanelor, acestea sunt subsumate unei ramuri de drept (sau mai multe) implicând cel puțin o formă de răspundere juridică și o sancțiune.[28]

Analog cu viziunea durkheimiană asupra constrângerii sociale, care, asemenea aerului, devine perceptibilă doar în momentul în care individul se opune normelor colective,[29] în dreptul penal, constrângerea statală își manifestă forța coercitivă doar atunci când normele penale sunt încălcate. Atât timp cât individul rămâne în sfera legalității, constrângerea statală rămâne latentă, aproape invizibilă, dar se activează atunci când fapta socială devine faptă antijuridică și ilicită.[30]

Observând periculozitatea și repetabilitatea anumitor fapte sociale, care necesită reprimarea lor, legiuitorul le încadrează în sfera infracțiunilor[31] – fapte ilicite cu relevanță penală – atașându-le anumite sancțiuni specifice. Mai precis, faptele penale reprezintă acțiuni sau inacțiuni ale oamenilor prohibite de legea penală, iar normele de sancționare penală a acestor precepte de ordin imperativ reglementează condițiile în care unei persoane i se impută ca infracțiune un comportament cu semnificația juridică specific penală.

Pentru ca o faptă să fie calificată drept infracțiune, este necesar ca aceasta să îndeplinească cerințele stabilite de legea penală: tipicitatea, care implică încadrarea în tiparul descris de norma penală; antijuridicitatea, adică absența unei justificări legale; imputabilitatea, adică posibilitatea de a atribui fapta unei persoane responsabile; și existența formei de vinovăție cerută de lege.[32] Din acest motiv, sfera faptelor prevăzute de legea penală  (tipice) nu se suprapune perfect cu cea a faptelor ilicite (de exemplu, o faptă prevăzută de legea penală rămâne licită atunci când este săvârșită în condițiile legitimei apărări, întrucât aceasta este permisă explicit de o normă legală și nu contravine ordinii juridice)[33]. Prin urmare, rămân în afara sferei de incriminare penală, dar nu în afara sferei ilicitului juridic (pe care deocamdată nu o vom delimita conceptual – n.a.) o serie de alte acțiuni, ca specii ale comportamentului social, care sunt pasibile de alte sancțiuni juridice nepenale.

Astfel, dacă în partea specială a dreptului penal, se regăsește  frecvent, chiar dacă nu exclusiv, sintagma „fapta persoanei care” (urmată de descrierea conduitei pe care persoana trebuie să o adopte), în ceea ce privește declararea unui cetățean străin ca indezirabil, legea se referă, în mod generic, la „activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică.” În acest sens, prin Decizia Curții Constituționale nr. 91 din 2018[34], se explicitează că aceste acțiuni trebuie să aibă un „fundament faptic concret care să indice o amenințare gravă pentru stat.” Așadar, chiar dacă fapta, caracterizată printr-un înalt grad de pericol social, nu îndeplinește standardul de conduită impus de lege pentru a fi considerată o infracțiune, ea nu rămâne doar în sfera faptelor sociale, ci dobândește valențe juridice ilicite, fiind pasibilă de o anumită sancțiune. Totuși, terminologia utilizată oferă o largă marjă de apreciere autorităților naționale, comportamentele vizate situându-se în imediata apropiere a dreptului penal și a faptelor incriminate penal deoarece interesează valori sociale ocrotite prin norme penale, respectiv ordinea de drept și securitatea națională, dar nu în cadrul legal al acestora.

Nefiind conceptualizate în doctrina juridică, ipostazele acestor tipuri de comportamente nu pot fi extrase decât jurisprudențial. Astfel, practica judiciară a Curții de Apel București, în cauzele având ca obiect declararea cetățenilor străini ca indezirabili, a reținut comportamente variate care constituie amenințări la adresa securității naționale. Printre acestea se numără relațiile cu persoane implicate în acte de terorism sau grupări extremiste, cum este cazul unui cetățean afgan care „menține legătura cu insurgenții talibani din țara de origine, desfășoară și există indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că urmează să desfășoare activități subversive în favoarea grupării insurgente Mișcarea Talibană din Afganistan”[35].

Totodată, instanțele naționale au reținut și manifestarea unor opinii „projihadiste, antioccidentale și antiamericane” persoana fiind adeptă a ideologiei grupărilor extremist-teroriste active din Afganistan[36], dar și „înclinațiile spre violență cu valențe teroriste împotriva evreilor și israelienilor, fiind influențată de evenimentele securitare recente din Teritoriile Palestiniene.”[37] De asemenea, au fost reținute ca mostre de comportamente indezirabile, căutările pe internet și accesarea de materiale de propagandă teroristă, cu justificarea că cetățeanul străin „manifestă un interes crescut pentru accesarea de materiale foto-video de propagandă teroristă, cu o puternică încărcătură violentă,” promovând aceste materiale cu scopul atragerii de adepți și „militând pentru aplicarea, în mod violent, a legii islamice după modelul imprimat de entitatea teroristă DAESH”.[38]

În alte cazuri, instanțele au constatat fie că „modalitatea în care aceste activități erau desfășurate și finalizate de către pârâtul în cauză a fost una de natură a pune în pericol concret și grav securitatea națională”[39] sau că „profilul psihocomportamental și de risc al acestuia este potențat de actuala situație de securitate” dintr-o anumită zonă și că persoana a desfășurat activități menite a afecta esențial securitatea națională prin acțiuni care au adus atingere unor interese/valori/principii esențiale ale României, ca stat democratic”[40].

5. Declararea cetățeanului străin ca indezirabil: „topografia” juridică si procedura în fața Curții de Apel București

Astfel cum medicina încearcă să descopere mai întâi cauzele bolii, să combată aceste cauze și să împiedice producerea bolilor, iar dacă s-au produs, să le oprească evoluția, în domeniul juridic legiuitorul urmărește mai întâi identificarea și suprimarea riscurilor de tulburare a ordinii publice și încălcare a valorilor sociale protejate de lege cu scopul de „a cruța societatea de o infracțiune, de un proces și de o sancțiune.”^[41]

Dreptul penal își află limitarea în aceea că intervine post-factum, doar după ce ordinea publică a fost perturbată, iar valoarea socială protejată a fost deja afectată sau pusă în pericol[42] ca urmare a săvârșirii unei fapte penale/infracțiuni de către cetățeanul străin. Dar anumite comportamente ale acestuia alimentează temeri care duc la declanșarea unor mecanisme defensive de care dispune statul suveran să intervină ante-factum pentru a preveni materializarea unui rău care să tulbure ordinea publică și siguranța națională.

Astfel, dacă pedeapsa este „moneda cu care se plătește infracțiunea”[43], atunci declararea ca indezirabil urmată de returnare este moneda cu care se plătește anticipat/în avans un anumit risc, înainte ca fapta să fie săvârșită, pentru a se evita periclitarea securității naționale și a ordinii publice. O astfel de sancțiune suplinește lacunele intervenției penale în sfera prevenției, având în vedere că răspunderea de drept penal nu ar putea fi activată în lipsa unei infracțiuni sau a unei fapte penale nejustificate.

Intervenția statului prin intermediul autorităților care au ca scop protejarea securității naționale devine justificată și necesară în situațiile în care, deși comportamentul cetățeanului străin rămâne (încă) circumscris unei sfere de activități licite din perspectiva penală, evaluarea unor indicii temeinice și coroborarea acestora relevă existența unui risc emergent, care, dacă nu este contracarat în timp util, are potențialul de a se materializa într-o amenințare concretă și iminentă la adresa securității naționale. Astfel, statul intervine în mod anticipat, înainte de a se fi atins pragul calitativ al unei infracțiuni, pe baza unor considerente de risc la adresa securității naționale sau a ordinii publice, permițând îndepărtarea persoanei suspectate de asemenea activități neconforme cu interesele generale ale României de pe teritoriul său, fără a fi necesară activarea mecanismului răspunderii penale de tip comutativ. Deși se desfășoară în sfera extra-penală, această procedură poate fi plasată pe o axă temporală abstractă înaintea începerii unui proces penal, deoarece străinul vizat este văzut ca un potențial pericol față de care autoritățile statului aleg să acționeze în mod preventiv.

Mai mult decât atât, Curtea Constituțională, în decizia nr.  91 din 2018 citată anterior, a statuat că actele și comportamentele considerate periculoase pentru siguranța națională nu trebuie să fie aibă în mod necesar un caracter prodromic în raport cu săvârșirea unei infracțiuni. Este suficient ca autoritățile să constate existența unui comportament obiectiv și apreciabil, din care să rezulte o probabilitate semnificativă de amenințare la adresa securității naționale și a ordinii publice. Modul de apreciere a periculozității străinului care urmează să fie declarat indezirabil diferă de cel al constatării infracțiunii și al răspunderii penale. Activitățile întreprinse de autoritățile cu rol în protejarea securității naționale nu au ca scop tragerea la răspundere penală ci „se axează pe cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe cu scopul realizării securității naționale”.[44]

Procedura de declarare a unei persoane ca indezirabilă este reglementată în legislația actuală prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România, care prevede în Secțiunea a doua (intitulată „Străini indezirabili”), în Art. 86 alin (1) că „Declararea ca indezirabil este măsura ce se dispune împotriva unui străin care a desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică”.[45]

În reglementarea actuală, pentru a dispune măsura declarării ca indezirabil, în conformitate cu dispozițiile art. 86 alin. (2) ale actului normativ precizat anterior, Curtea de Apel București este sesizată de către un procuror desemnat în acest sens de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București care primește propunerea de la instituțiile ce au ca scop protejarea ordinii publice și a securității naționale.

Procurorul analizează mai întâi informațiile primite pe această cale și poate dispune una dintre următoarele soluții: respinge solicitarea, dacă nu există indicii temeinice; declină competența către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (dacă sunt îndeplinite condițiile pentru începerea urmăririi penale); sau sesizează Curtea de Apel București pentru declararea străinului ca indezirabil și luarea acestuia în custodie până la îndepărtarea sa din țară.^[46] În acest din urmă caz, Curtea de Apel București va lua Hotărârea în cameră de consiliu, fiind necesară citarea părților. Atât dispunerea cât și încetarea măsurii se pronunță în termen de 10 zile de la sesizare. Măsura se ia pe o durată determinată, ce poate fi cuprinsă între 5 și 15 ani și poate fi prelungită, iar perioada pentru care au fost declarați indezirabili cetățenii străini prin Hotărârea instanței echivalează cu o interdicție de intrare în țară (Art. 106^4).

Hotărârea de dispunere a măsurii este executorie, dar poate fi atacată pe calea recursului, în 10 zile de la comunicare. Instanța competentă să judece recursul este Înalta Curte de Casație și Justiție, în termen de 5 zile de la primirea cererii. Deși nu suspendă punerea în executare a hotărârii, cetățeanul străin este îndreptățit să ceară, totuși, suspendarea executării hotărârii dacă invocă motive întemeiate și dovedește că suspendarea este necesară pentru a se preveni o pagubă iminentă. În acest sens, art. 87, din O.U.G 194 din 2002 prevede că „Instanța soluționează cererea de suspendare de urgență, Hotărârea pronunțată în acest caz fiind executorie de drept”.

Urmează apoi procedurile prin care Inspectoratul General pentru Imigrări constată șederea ilegală alături de stabilirea obligației de returnare și îndepărtarea sub escortă.[47]

6. Terorismul, securitatea națională și drepturile omului

În ceea ce privește activitățile care se încadrează în sfera celor care creează un pericol pentru securitatea națională sau ordinea publică, acestea nu sunt definite în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 194 din 2002, ci prin Legea nr. 51 din 1991 privind securitatea națională a României.^[48]

În primul articol al acestei legi se prevede că securitatea națională se referă la „starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție.” Articolul 3 din același act normativ enumeră activitățile care pot constitui amenințări pentru siguranța statului, dar printre cele mai des invocate motive pentru declararea unei persoane străine ca indezirabil se situează activitățile teroriste.

Deși terorismul nu este un fenomen social nou, acesta nu a dobândit încă o definiție unitară recunoscută la nivel internațional. De la domnia terorii iacobinilor în timpul Revoluției franceze^[49], până la atacurile armate din zilele noastre soldate cu moartea a mii de oameni, utilizarea termenului de „terorism” în discursul politic a oscilat între stigmatizarea diferitelor forme de violență statală și non-statală.

În România, Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului^[50] definește în articolul 1 acest fenomen violent ca fiind ,,acele acțiuni, inacțiuni, precum și amenințări cu privire la acestea, care prezintă pericol public, afectează viața, integritatea corporală sau sănătatea oamenilor, factorii materiali, relațiile internaționale ale statelor, securitatea națională sau internațională, sunt motivate politic, religios sau ideologic și sunt săvârșite în unul din următoarele scopuri: a) intimidarea populației sau a unui segment al acesteia, prin producerea unui puternic impact psihologic; b) constrângerea nelegitimă a unei autorități publice ori organizații internaționale să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să se abțină de la îndeplinirea unui anumit act; c) destabilizarea gravă sau distrugerea structurilor politice fundamentale, constituționale, economice ori sociale ale unui stat sau organizații internaționale.”

Legea prevede și obligativitatea ca cetățenii străini sau apatrizii despre care „există date sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului” să fie declarați ca persoane indezirabile sau măsura de întrerupere a dreptului de ședere în țară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieșirii din țară (art. 44).

În contextul amenințărilor teroriste, conceptul de securitate națională duce la reevaluarea „clauzelor” contractului social. Pe de o parte, statele impun măsuri coercitive severe asupra persoanelor suspectate de terorism, măsuri care pot să preceadă săvârșirea infracțiunilor.[51] Pe de altă parte, eforturile de contracarare a terorismului implică și restrângerea drepturilor celorlalte persoane, prin măsuri cum ar fi supravegherea tehnică, monitorizarea comunicațiilor, și alte forme de colectare de date personale Astfel, creșterea proporțională a restrângerilor libertăților individuale în raport cu gravitatea și iminența amenințării teroriste reflectă o tensiune inerentă între asigurarea securității naționale și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

Securitatea națională, deși adesea percepută ca un concept abstract și îndepărtat în raport cu viața cotidiană, se materializează într-o dimensiune concretă, impregnată în existența de zi cu zi a indivizilor, care au nevoie de garanții reale pentru a se simți în siguranță, din punct de vedere civil, politic și juridic. În acest context, statul este chemat să adopte măsuri de protecție care pot implica limitarea exercitării unor drepturi, precum libertatea de circulație și ședere a cetățenilor străini, în interesul primordial al securității statului, dar și al securității individuale a cetățenilor care poate fi văzută ca „o garanție colectivă hobbesiană de securitate și pace, mai ușor de codificat, mai degrabă decât o valoare juridică, ca un scop al statului de drept sau al contractului social, în contrast cu drepturile individual” [52] Autorul citat propune reconfigurarea securității ca un drept fundamental al persoanei, nu doar ca o dimensiune sau valoare colectivă, ci ca un atribut esențial al ordinii juridice care protejează individul în cadrul statului de drept.

Garanțiile impuse prin tratatele si convențiile la care România este parte și pe care trebuie să le respecte în cazurile care implică expulzarea cetățenilor străini, nu limitează suveranitatea statelor atunci când este pus în discuție echilibrul dintre securitatea națională și drepturile cetățeanului străin a cărui prezență pe teritoriul statului a devenit indezirabilă. În astfel de contexte critice, măsurile de protecție aplicabile în mod normal pot fi ajustate sau suspendate temporar, în conformitate cu prevederile convențiilor internaționale care permit derogări în scopul protejării intereselor esențiale ale națiunii[53].

În vederea prevenirii unei situații de natură kafkiană în care cetățeanul străin, asemănător personajului principal din romanul „Procesul”, este supus unei decizii dezavantajoase din perspectiva principiului „egalității de arme”, pe baza unor motive sau surse la care au acces doar judecătorul și procurorul, dar nu și apărătorul său, este esențial să se asigure un mecanism juridic care să garanteze respectarea dreptului la o apărare efectivă. Din această perspectivă, considerăm că echitatea juridică a raportului dintre „rațiunile superioare de stat” sau „rațiunile de securitate națională” și, pe de altă parte, drepturile și garanțiile procesuale ale oricărei persoane acuzate nu și-a găsit încă formula optimă. În acest context, România a figurat ca parte la CtEDO[54], fiind acuzată de nerespectarea garanțiilor procedurale pe care autoritățile naționale au obligația să le acorde cetățenilor străini supuși expulzării, în special în cazurile în care Hotărârea instanței naționale se întemeiază pe informații clasificate[55]. Curtea a stabilit că, deși protecția securității naționale poate justifica anumite restricții, aceste restricții nu trebuie să afecteze protecția împotriva arbitrariului, iar limitările asupra drepturilor străinului trebuie să fie contrabalansate de factori compensatori.

Ulterior hotărârilor emise de CtEDO, jurisprudența națională a fost orientată în sensul asigurării respectării drepturilor și garanțiilor procedurale ale cetățenilor străini. De exemplu, într-o cauză recentă[56], instanța a acordat pârâtului cetățean străin ajutor public judiciar în forma plății onorariului pentru asigurarea asistenței juridice printr-un avocat deținător al unui certificat ORNISS pentru a garanta exercitarea dreptului la apărare.

7. Natura juridică a sancțiunii declarării cetățeanului străin ca indezirabil

Sancțiunile pe care statul are dreptul (și obligația) să le aplice cetățenilor străini care pun în pericol securitatea națională se diferențiază prima facie prin natura juridică și prin locul lor în cadrul unor ramuri de drept diferite. Din această perspectivă, două dintre sancțiunile cele mai relevante sunt pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul țării și declararea ca indezirabil urmată de returnarea cetățeanului străin „în țara de origine, în țara de tranzit stabilită potrivit acordurilor la care România ori Uniunea Europeană sunt părți sau altă țară terță în care străinul decide să se întoarcă și în care acesta este acceptat”.[57]

Aceasta din urmă nu se încadrează în tipologia sancțiunilor de drept penal pentru motivele arătate mai sus, dar prezintă câteva caracteristici asemănătoare măsurilor de siguranță, având rolul de a preveni alte genuri de comportamente decât cele incriminate prin norme penale, dar care ar putea aduce atingere valorilor fundamentale ale societății, reflectate prin ordinea de drept și securitatea națională.

Ca pedeapsă complementară, aplicarea acestei sancțiuni este posibilă alături de pedeapsa principală a închisorii sau a amenzii și doar dacă se constată necesitatea ei în raport cu condițiile prevăzute de lege, având ca finalitate pierderea temporară, pentru o perioadă cuprinsă între unu și cinci ani, a exercitării dreptului prevăzut de Art. 66 alin. (1) lit. c) din Codul Penal. Art. 67 alin. (3) din Codul Penal prevede că această restrângere a dreptului străinului nu se aplică dacă s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Legiuitorul a stipulat „interzicerea exercitării anumitor drepturi” ca sancțiune complementară pe lângă pedeapsa principală prevăzută în cazul anumitor infracțiuni, dar, în majoritatea cazurilor, decizia privind drepturile prevăzute expres de lege ce vor fi restricționate revine judecătorului.[58] Astfel, necesitatea aplicării acestei pedepse complementare „specifice” cetățenilor străini este lăsată la aprecierea judecătorului, în funcție de gravitatea infracțiunii comise. Deși legiuitorul a prevăzut explicit interzicerea unor drepturi în cadrul sancțiunilor, judecătorul poate aprecia că nu se impune interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul statului român, ci a altor drepturi prevăzute de articolul 66 alin. (1) din Codul Penal. Acest aspect este incident inclusiv în cazul infracțiunilor din Titlul X – Infracțiuni contra securității naționale, al căror subiect activ calificat este cetățeanul străin („Acțiunile ostile contra statului”, prevăzută de art. 399 și „Spionajul”, prevăzută de art. 400 Cod Penal).

Interdicția de a se afla în țară se poate aplica străinului sub forma pedepsei accesorii doar alături de pedeapsa detențiunii pe viață. În această situație, străinul va fi îndepărtat de pe teritoriul țării în cazul liberării condiționate sau după ce pedeapsa principală a fost considerată ca fiind executată^[59],  însă legiuitorul nu a reglementat perioada în care străinului i se interzice acest drept. În doctrină se consideră că interzicerea exercitării acestui drept va avea o durată egală cu termenul de supraveghere al libertății condiționate.^[60]

O altă modalitate de reprimare a fenomenului infracțional constă în aplicarea măsurilor de siguranță, definite în lucrările de specialitate publicate în perioada de aplicare a Codului penal din 1968 ca „sancțiuni de drept penal constând în măsuri de constrângere cu caracter preventiv, care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea penală”.^[61] Această definiție își găsește relevanța și în cazul reglementării oferite de Noul Cod penal, o modificare adusă constând în introducerea condiției ca fapta penală săvârșită să fie nejustificată.^[62]

Starea de pericol creată de făptuitor și analizată în aplicarea măsurilor de siguranță este distinctă de pericolul social pe care îl prezintă faptele prevăzute de legea penală și nu poate fi îndepărtată „prin sancțiuni penale (pedepse) a căror aplicare nu ar putea fi justificată deoarece aceste stări izvorăsc din realități care nu constituie încălcări ale legii penale și nici nu ar putea avea vreo eficiență, înlăturarea acestor stări de pericol fiind necesar să se realizeze numai prin măsuri cu caracter preventiv”.[63] Deși ar fi putut prezenta unele avantaje, aplicarea sancțiunilor de drept penal din categoria măsurilor de siguranță față de persoane care prezintă doar un potențial pericol pentru stat (în lipsa unei fapte penale) nu a fost acceptată^[64], deoarece s-a considerat că ar fi reprezentat o amenințare la adresa libertății individuale.^[65]

Măsurile de siguranță nu sunt destinate să pedepsească subiectul căruia îi sunt impuse, deoarece nu se bazează pe vinovăția pentru săvârșirea unei infracțiuni, care poate să nu existe sau să fie diminuată, și nici nu vizează prevenirea generală, ci sunt orientate exclusiv spre scopurile prevenirii speciale^[66], și anume avertizarea individuală, corectarea persoanei care a săvârșit doar o faptă penală nejustificată. Așadar, din modalitățile concrete ale săvârșirii faptei și din întreaga economie a circumstanțelor personale ale subiectului se poate deduce un profil al conduitei viitoare, dezvăluind probabilitatea de a comite alte infracțiuni sau fapte penale. Prin integrarea măsurilor de siguranță în dreptul penal a avut loc o „reorientare a axelor temporale ale procesului penal înspre viitor, și dinspre act spre potențialul criminal”.[67]

Spre deosebire de sancțiunile prevăzute de codul penal sub forma pedepsei complementare și a măsurilor de siguranță, care sunt reactive, declararea ca indezirabil a unui cetățean străin reprezintă o măsură extra-penală ce se aplică în baza unei analize prospective a riscurilor de a desfășura activități de natură să pună în pericol securitatea națională și ordinea publică. Asemănător cu modul în care măsurile de siguranță „se adresează mai degrabă potențialului criminal, încercând să anticipeze și să împiedice transformarea acestuia în act criminal”[68], declararea ca indezirabil urmată de returnarea cetățeanului străin se încadrează unei logici preventive, dar care se referă la acte ce pot pune în pericol siguranța națională și ordinea publică, noțiuni a căror sferă de reglementare destul de vastă și, în unele aspecte, ambiguă. Spre deosebire de măsurile de siguranță, care sunt destinate prevenirii altor fapte penale și sunt aplicate post-factum, declararea ca indezirabil se concentrează pe evitarea oricărei acțiuni ce ar putea submina stabilitatea statului.

În timp ce interzicerea exercitării dreptului cetățeanului străin de a se afla pe teritoriul României constituie o pedeapsă penală, aplicabilă exclusiv în urma unei condamnări penale, declararea ca persona non grata se situează în sfera extra-penală, fiind dispusă printr-o procedură judiciară în fața instanței de contencios administrativ, având caracteristici ce o apropie de măsurile de siguranță, în ceea ce privește scopul său preventiv.

Dacă, pe de o parte, măsurile de siguranță au ca scop principal înlăturarea stării de pericol create și preîntâmpinarea săvârșirii altor fapte penale, iar rolul principal al pedepselor este de a sancționa persoana care deja a săvârșit o infracțiune, pe de altă parte, măsura extra-penală a returnării cetățeanului străin ca urmare a declarării ca persona non grata se situează  „în aval” față de limitele dreptului penal, și, astfel cum a statuat Curtea Constituțională în Decizia nr. 91 din 2018, în paragraful 56, „nu presupune în mod automat și necesar săvârșirea sau pregătirea unei infracțiuni contra securității naționale” (sau a oricărei infracțiuni – n.a). În consecință, activitatea sau conduita persoanei indezirabile nu întrunește trăsăturile generale ale unei infracțiuni, în orice formă a sa, deci nici o tentativă pedepsibilă, care ar putea să atragă o pedeapsă și nu rămâne nici măcar o faptă penală nejustificată, de natură să permită luarea unei măsuri de siguranță. Rezultă de aici că există o altă serie de conduite, rezervate cetățenilor străini, care fiind puse în balanță cu interesele generale ale României, devin intolerabile și reclamă luarea unor măsuri sancționatorii de către statul român. Acest tip de măsuri sancționatorii reflectă o abordare proactivă în protejarea intereselor statului prin anticiparea și minimizarea riscurilor potențiale la adresa securității naționale a României, iar natura lor juridică reprezintă o provocare doctrinară.

8. Considerații teoretice asupra emergenței unei noi ramuri de drept întemeiate pe o răspundere de tip anticipativ – risc

În doctrină, răspunderea juridică este definită în majoritatea cazurilor prin raportare la constrângere și la sancțiunea juridică pe care o atrage și pe care o precede, pe baza unor condiții și criterii specifice fiecărei ramuri de drept, dar care respectă structura rigidă[69] a acestui mecanism: fapta ilicită, vinovăția, și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și urmarea negativă[70]

O definiție elaborată de grupul de autori coordonat de prof. Dan Claudiu Dănișor corelează noțiunile de răspundere juridică și cea de risc, conturând răspunderea juridică ca fiind „cadrul juridic care permite aplicarea sancțiunii și constrângerii statale bazat pe ideea că orice subiect participant la circuitul juridic trebuie să-și asume consecințele comportamentelor sale contrare dreptului sau al activităților sale ce implică un risc social”[71] Prin extinderea acestei definiții la natura juridică a declarării cetățeanului străin ca persoană indezirabilă, putem afirma că se conturează o formă o răspundere sui generis, care operează în mod preventiv și se întemeiază pe riscul pe care făptuitorul îl prezintă pentru ordinea de drept sau pentru securitatea națională.

Cu toate acestea, nu se poate afirma că fundamentul faptic ar lipsi, iar răspunderea juridică ar fi exclusiv obiectivă. Deși faptele imputate nu se încadrează în tiparul infracțiunii, ilicitatea acestor fapte rezidă în potențialul intrinsec de a genera riscuri substanțiale la adresa securității naționale, în capacitatea lor de a submina fundamentele esențiale ale ordinii de drept, prin acțiuni care, deși nu au produs încă un rău concret, creează premisele unor amenințări grave și imediate.

Așadar, răspunderea în această situație se întemeiază pe un nou tip de conduită ilicită pe care nu doar o va sancționa într-un mod anume, ci vizează și preîntâmpinarea concretizării pericolului la adresa securității naționale, indiferent dacă acesta va lua forma unei infracțiuni sau nu. Faptele cetățeanului străin și riscul creat se situează în acest caz  sub standardul de incriminare al dreptului penal, pericolul potențial pe care îl prezintă devenind factorul determinant al noului gen de ilicit juridic. Dacă fiecărei ramuri de drept îi corespunde cel puțin o formă de răspundere juridică, nu este exclus să existe și tipuri de răspundere care să nu fie (încă) înglobate într-o ramură distinctă, iar unele tipuri de răspundere pot anticipa și prefigura apariția unor noi ramuri  sau subramuri de drept.[72]

În acest context, măsura declarării ca persoană indezirabilă poate să ilustreze o nouă formă de răspundere de tip anticipativ, ancorată într-o paradigmă juridică ce valorizează securitatea națională și stabilitatea statală ca valori colective ce pot fi explorate și din unghiul drepturilor subiective, având potențialul de a justifica emergența unei noi ramuri de drept pe care o vom denumi drept administrativ-penal. Aceasta ar fi caracterizată printr-o răspundere de natură anticipativă, destinată să intervină și să gestioneze riscurile care amenință integritatea ordinii de drept și securitatea națională, într-un mod distinct față de formele de răspundere clasice de drept public. În acest context, se prefigurează un cadru normativ ce transcende tiparele dreptului penal, oferind un răspuns juridic adaptat provocărilor contemporane în materia combaterii terorismului și a amenințărilor la adresa securității naționale, în care prevenția și gestionarea riscului devin principii cardinale.

Concluzii

Așadar, îndepărtarea cetățenilor străini de pe teritoriul României se poate realiza prin două proceduri distincte care pornesc din două momente și locuri conceptuale diferite, respectiv, săvârșirea unei infracțiuni sau adoptarea unor comportamente sau acțiuni indezirabile pentru statul român.

Cele două proceduri pun în executare fie pedeapsa complementară a excomunicării făptuitorului de pe teritoriul național, prin „expulzare”, fie Hotărârea instanței de declarare a cetățeanului străin ca indezirabil prin „returnare”, ambele fiind prevăzute și reglementate prin O.U.G. nr. 194 din 2002 privind regimul străinilor în România. Atât expulzarea cât și returnarea au, în esență, aceeași finalitate, cu mențiunea că riscul pe care se întemeiază sancțiunea declarării ca indezirabil a cetățeanului străin se situează în imediata apropiere a limitelor dreptului penal, dar în afara acestora, nefiind necesar ca faptele și comportamentele cetățeanului străin vizat să îndeplinească trăsăturile generale ale infracțiunii (sau pe cele minimale necesare pentru aplicarea măsurilor de siguranță).

Rămânând fideli afirmației făcute într-o lucrare anterioară conform căreia criteriile în temeiul cărora se structurează din interior ramurile sistemului dreptului sunt: obiectul reglementării juridice – relațiile sociale care cad sub incidența normelor juridice; metoda reglementării – modalitatea practică de reglementare a conduitei în cadrul respectivelor relații sociale, principiile comune ramurii de drept respective și cel puțin o formă de răspundere juridică[73], se ridică întrebarea dacă, în cazul declarării cetățeanului străin ca indezirabil, apariția unei noi forme de răspundere juridică fundamentată pe riscul ce vizează ordinea publică și securitatea națională, presupune alipirea și integrarea acesteia într-o ramură de drept preexistentă sau poate conduce la generarea unei noi ramuri de drept.

Ca răspuns la această întrebare, opinăm că estomparea granițelor dintre dreptul penal și dreptul administrativ[74], emergența unei forme de răspundere preventive întemeiată pe conceptul de risc, procedura de judecată a declarării cetățeanului străin ca indezirabil ce împrumută elemente atât din materia dreptului penal, procesual penal cât și administrativ și incidența unei sancțiuni ce poate fi considerată ca făcând parte din categoria măsurilor de apărare socială antedelictum, prefigurează posibilitatea reglementării unei noi ramuri sau subramuri de drept public compozit.

Această ramură s-ar distinge prin trăsături specifice, derivând din particularitățile comportamentelor sociale pe care le reglementează și care se fundamentează pe conceptul de risc la adresa securității naționale sau a ordinii publice, dar care ar împrumuta, în același timp, principii fundamentale din ramurile conexe, evidențiind astfel interconexiunea și unitatea întregului sistem juridic, un sistem organic ale cărui elemente nu se manifestă în mod izolat, ci se configurează ca un vast și imens mecanism în care fiecare normă, fiecare instituție și fiecare ramură are un rol precis în salvgardarea echilibrului social și a stabilității juridice.

Ceea ce rămâne în suspans este, în opinia noastră, regimul juridic al unei conduite asemănătoare din partea unui cetățean român sau contribuția participativă a acestuia la conduita cetățeanului străin care poate atrage măsura declarării sale ca indezirabil pentru statul român pusă în executare prin expulzarea de pe teritoriul național. Cetățeanul român este apărat de garanția constituțională de neexpulzare, conform art. 19, alin. 1, al Constituției României, dar asta ar însemna că eventuala participare la conduita ilicită a cetățeanului străin care este sancționată prin declararea ca indezirabil și expulzarea acestuia sau adoptarea unei conduite identice s-ar bucura de o formă de impunitate, ceea ce ar avea aparența unei discriminări pozitive din perspectiva  teoriei răspunderii juridice. Însă, cum nicio sancțiune prevăzută de lege și nicio procedură judiciară nu ne sunt cunoscute până în prezent în această situație, avem suficiente motive pentru a reveni.

Bibliografie

Tratate și monografii

1. Antoniu, George, Toader, Tudorel (coord.), Boroi, Alexandru, Brutaru Versavia et alii, „Explicații ale Noului Cod Penal” Vol. II, Editura Universul Juridic, București 2015;

2. Bădulescu, George St. și Ionescu, George T., Codul penal adnotat cu jurisprudență și doctrină română și franceză”, Editura Curierul Judiciar, București 1911;

3. Beccaria, Cesare, „Despre infracțiuni și pedepse”, Editura Alfa, Iași, 2006;

4. Dongoroz, Vintilă „Drept penal (reeditarea ediției din 1939)”, Asociația română de științe penale, București, 2000;

5. Dongoroz, Vintilă, „Explicații teoretice ale codului penal român. Partea generală” Vol. II,  Editura Academiei Repubicii Socialiste România, București 1970;

6. Durkheim, Emile, „Regulile metodologiei sociologice”, Editura Polirom, Iași, 2002;

7. Lefterache, Lavinia Valeria, „Drept penal. Partea generală. Curs pentru studenții anului II” Editura a 3-a, Editura Hamangiu, București 2021, p. 289;

8. Rizoiu, Radu, „Curs de teoria actului juridic civil”, Editura Hamangiu, București 2021;

9. Sima, Constantin, „Măsurile de siguranță în dreptul penal Contemporan”, Editura All Beck, București, 1999;

10. Stănescu, Lucian-Sorin, „Partenogeneza formelor de răspundere juridică”, Editura Universul Juridic, București, 2018;

11. Streteanu, Florin și Nițu, Daniel, „Drept penal. Partea generală” Vol. II, Editura Universul juridic, București, 2018;

12. Tanoviceanu, Ioan, „Tratat de drept si procedura penala, vol. I” Editura Curierul judiciar, București, 1924;

13. Vasile, Marius, „Confiscarea specială și expulzarea în dreptul penal român”, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Studii și articole

1. Blanchard, Emmanuel, „Les indésirables. Passé et présent d’une catégorie d’action publique”, 2013, disponibil online la adresa:  https://hal.science/hal-00826717, accesat la data de 01.09.2024;

2. Ciobanu, Igor, Negruța, Ana, „Evoluția pedepselor ca sancțiuni de drept penal”, în Revista națională de drept, nr. 7 din 2015, disponibil online la adresa: https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Evolutia%20pedepselor%20ca%20sanctiuni%20de%20drept%20penal.pdf  accesat la data de 11.10.2024;

3. De Graëve, Loïc „Essai Sur Le Concept De Droit De Punir En Droit Interne”, 2006, disponibil online la adresa:  https://scd-resnum.univ-lyon3.fr/out/theses/2006_out_degraeve_l.pdf accesat la data de: 05.08.2024;

4. Digital Encyclopedia on Island Studies, „The origins of modern relegation and deportation: island exile in Roman antiquity”, disponibil online la adresa: https://insularidades.letras.ulisboa.pt/?p=4807&lang=en, accesat la data de 10.10.2024;

5. Doboș, Corina, „Între a preveni și a pedepsi: un nou tip de acțiune penală în România interbelică”, în Studia Politica: Romanian Political Science Review, 2013, disponibil online la adresa: https://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/44744/ssoar-studiapolitica-2013-3-dobos-Intre__a_preveni_si.pdf?sequence=1&isAllowed=y&lnkname=ssoar-studiapolitica-2013-3-dobos-Intre__a_preveni_si.pdf, accesat la data de 11.10.2024;

6. Elster, Jon „Explaining social behavior”, Editura Cambridge University Press, New York, 2007” disponibil online la adresa: https://www.stafforini.com/docs/elster_-_explaining_social_behavior.pdf, accesat la data de 16.10.2024;

7. Expunerea de motive a Noului Cod Penal, disponibilă online la adresa: https://www.senat.ro/legis/PDF%5C2009%5C09L260EM.pdf, accesat la data de 11.10.2024;

8. Forsdyke, Sara, Exile, Ostracism and the Athenian Democracy” în Classical Antiquity, vol. 19, nr. 2, 2000, disponibil online la adresa:  https://www.jstor.org/stable/25011121, accesat la data de 09.10.2024;

9. Gorman, Robert F., „Citizenship, Obligation, and Exile in the Greek and Roman Experience”,  disponibil online la adresa: https://www.jstor.org/stable/40435793, accesat la data de 10.10.2024;

10. Jurj-Tudoran, Remus, „Declararea ca indezirabil a refugiatului – mijloc de prevenire a actelor teroriste”, în Săptămâna juridică, nr. 9 din 2016;

11. Lochak, Danièle „L’étranger ou la double exclusion (Réflexion sur la condition juridique des étrangers)”, disponibil online la adresa: https://www.cairn.info/revue-interdisciplinaire-d-etudes-juridiques-1986-2-page-77.htm, 1986, accesat la data de: 10.09.2024;

12. „Protection of Freedoms Bill Fact Sheet- Part 4: Counter-Terrorism Powers” disponibil online la adresa: https://assets.publishing.service.gov.uk/media/5a79082d40f0b676f4a7d53b/fact-sheet-part4.pdf , accesat la data de: 10.10.2024;

13. Romano, Giovanni „Tutela penale, sicurezza e provvedimenti di polizia nel modello dell’espulsione del terroristatutela penale, sicurezza e provvedimenti di polizia nel modello dell’espulsione del terrorista”, disponibil online la adresa https://archiviodpc.dirittopenaleuomo.org/upload/4202-giovanniromano2019a.pdf accesat la data de 14.09.2024

14. Ross, Lerner, „Civil Death in Early Modern England”, disponibil online la adresa https://www.oxy.edu/sites/default/files/assets/English/civil_death_in_early_modern_england.pdf , accesat la data de 10.10.2024;

15. Saul, Ben „Defining Terrorism: A Conceptual Minefield” în Legal Studies Research Paper No.15/84, 2015, disponibil online la adresa: https://ssrn.com/abstract=2664402 , accesat la data de 14.04.2024;

16. Trocan, Laura Magdalena, „Teritoriul, element constitutiv al statului”, în Analele universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu – seria științe juridice, nr. 3 din 2020, disponibil online la adresa https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=1041519 , accesat la data de 11.10.2024;

17. Weyembergh, Anne, „Introduction”, în „Do labels still matter? Blurring boundaries between administrative and criminal law. The influence of the EU”, Bruxelles, 2014, p.10-11, disponibil online la adresa: https://archive.org/details/oapen-20.500.12657-22265/page/9/mode/2up?q=Blur, accesat la data de 10.10.2024.

Legislație

1. Legea nr. 286 din 2009 privind Codul penal, publicată în M. Of nr. 510 din 24 iulie 2009 cu modificările și completările ulterioare;

2. Lege nr. 15 din 21 iunie 1968 privind Codul penal, publicată în B. Of. nr 79/79 bis din 21 iunie 1968, republicată în M. Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997;

3. Legea nr. 51 din 29 iulie 1991 privind siguranța națională a României, publicat în M. Of. nr 163 din 7 august 1991;

4. Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului publicat în M. Of. nr. 1.161 din 8 decembrie 2004;

5. Legea nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecția informațiilor clasificate, publicat în M. Of. nr 248 din 12 aprilie 2002;

6. Constituția României din 21 noiembrie 1991, publicată în M. Of. nr 767 din 31 octombrie 2003, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003;

7. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România republicată în M. Of. al României nr. 421 din 5 iunie 2008. Cu modificările și completările ulterioare;

8. Legea nr. 25 din 1969 privind regimul străinilor în Republica Socialistă România, publicată în B. Of. nr. 146 din 17 decembrie 1969

9. Legea nr. 123 din 2 aprilie 2001 privind regimul străinilor în România, publicată în  M. Of. nr. 168 din 3 aprilie 2001;

10. Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, Publicată în M. Of. nr. 248 din 12 aprilie 2002.

Jurisprudență

1. Decizia Curții Constituționale nr 91 din 28 februarie 2018 publicată în M. Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, disponibilă pe internet la adresa https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/199851 accesat la data de 10.10.2024;

2. Hotărârea nr. 1812 din 02.12.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, disponibilă pe internet la adresa https://www.rejust.ro/juris/52e345798 accesat la data de 10.10.2024;

3. Hotărârea nr. 647 din 2023 din 05.04.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, disponibilă pe internet la adresa: https://www.rejust.ro/juris/59g949396, accesat la data de 20.08.2024;

4. Hotărârea nr. 113/2019 din 16.04.2019 pronunțată de Curtea de Apel București. disponibilă pe internet la adresa https://www.rejust.ro/juris/739d6e43  accesat la data de 10.10.2024;

5. Hotărârea nr. 1747/2023 din 22.11.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, disponibilă pe internet la adresa  https://www.rejust.ro/juris/868e7ee75  accesat la data de 10.10.2024;

6. Hotărârea nr. 1112/2021 din 09.07.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, disponibilă pe internet la adresa https://www.rejust.ro/juris/e9g92534  accesat la data de 10.10.2024;

7. Hotărârea nr. 2372/2022 din 16.12.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, disponibilă pe internet la adresa https://www.rejust.ro/juris/ee9982724  accesat la data de 10.10.2024;

8. Hotărârea nr. 2372/2022 din 16.12.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, disponibilă pe internet la adresa https://www.rejust.ro/juris/ee9982724  accesat la data de 10.10.2024.

Hotărâri CtEDO

1. CtEDO, Hassine c. României, cererea nr. 36328/13, 9 martie 2021 disponibil online la adresa: http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2021/07/Hassine-impotriva-Romaniei.pdf, accesat la data de 20.10.2024;

2. CtEDO, Muhammad și Muhammad c. României, cererea nr. 80982/12, 15 octombrie 2020 disponibil online la adresa: http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2021/02/Muhammad-si-Muhammad-impotriva-Romaniei.pdf, accesat la data de 20.10.2024.

---