Lipsa incidenței cauzei de nepedepsire și neîndeplinirea condițiilor legale privind dezincriminarea în materia evaziunii fiscale. Limitele recursului în casație

• Legea nr. 241/2005: art. 10 alin. (11)
• Legea nr. 241/2005: art. 6
• Legea nr. 241/2005: art. 9 alin. (1) lit. c)
• NCP: art. 154 alin. (1) lit. c)
• NCP: art. 35 alin. (1)
• NCP: art. 48
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7
• NCPP: art. 442 alin. (1)
• NCPP: art. 447

Prin sentința penală nr. 460 din data de 08 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (6) și (8) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

S-a luat act că a fost achitat prejudiciul integral reținut de instanța de fond în raport de infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în cuantum de 46.096 RON prejudiciul principal, dobânzile în cuantum de 6.631 RON și suma de 9.220 RON reprezentând 20% din prejudiciul de 46.096 RON.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 409/RC din 20 iunie 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursurile în casație formulate de inculpații B., A. și C. împotriva deciziei penale nr. 136 din data de 08 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen.., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Potrivit art. 447 C. proc. pen.., pe această cale instanța de casație examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

I. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se arată că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizând acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Jurisprudența Înaltei Curți a relevat în mod constant că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator, precum și stabilirea unei situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpaților, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute.

Evaluând cererea de recurs în casație formulate de inculpații B. și A., în aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., invocat de aceștia, prin care au susținut că s-a dispus condamnarea lor pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, deși latura obiectivă a acestei infracțiuni ar îngloba și reținerea și nevărsarea, cu intentie, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite pe venit ale persoanelor fizice de la care s-au achiziționat deșeurile, faptă care a fost reglementată de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2015 și care ulterior a fost dezincriminată prin decizia Curtii Constitutionale nr. 363/2015.

În acest context, au învederat faptul că instanța de apel i-a condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, reținându-se, în fapt, că aceștia, în perioada iunie 2013 – februarie 2014, au achizitionat de la persoane fizice deșeuri feroase si neferoase, au înregistrat cheltuieli fictive constând în prețul plătit pentru aceste deșeuri, au revândut deșeurile mai departe către colectorii finali, realizând un profit real pe care nu l-au declarat in totalitate, sustrăgându-se în parte de la plata T.V.A.. Prin aceeași decizie, s-a statuat că, achiziționând deșeuri feroase si neferoase de la persoane fizice, trebuia reținut și vărsat impozitul pe veniturile obținute de aceste persoane.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 corespund faptelor reținute în concret în sarcina inculpaților.

În concret, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, inculpații A. și B., în perioada iunie 2013- februarie 2014, în calitate de administratori de drept și respectiv de fapt ai S.C. D. S.R.L., s-au sustras de la plata obligatiilor fiscale în cuantum de 486.384 RON (440.288 RON impozit pe veniturile din alte surse și 46.096 RON impozit pe profit), prin înregistrarea în evidențele contabile de operațiuni comerciale fictive constând în achiziții de deșeuri feroase și neferoase de la 24 persoane juridice, în baza a 607 facturi fiscale fictive.

Astfel s-a reținut că inculpații A. și B. în calitate de reprezentanți ai S.C. D. S.R.L. în perioada iunie 2013 – decembrie 2013 au efectuat achiziții de deșeuri de la mai multe persoane fizice în cuantum de 2.658.662 RON, iar în perioada ianuarie- februarie 2014 în cuantum de 381.240 RON, a căror proveniență a fost disimulată prin facturi emise în numele unor furnizori fictivi. Livrarea acestor deșeuri s-a făcut ulterior către persoane juridice, care operează pe piața colectorilor autorizați și pentru a asigura proveniența acestor deșeuri inculpații au folosit documente fictive (607 facturi fiscale provenind de la 24 furnizori) prin care au înregistrat în fals proveniența deșeurilor metalice ca fiind de la persoane juridice cu scopul de a nu reține, de a declara și de a vira la bugetul consolidat al statului impozitul pe veniturile achitate persoanelor fizice în cotă de 16%.

Conform dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 constituie infracțiuni de evaziune fiscală evidențierea, în actele contabile, în factura electronică sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Având în vedere dispozițiile legale precizate, Înalta Curte arată faptul că sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005 constă în evidențierea în actele contabile sau alte documente legale a cheltuielilor fără bază reală ori a altor operațiuni fictive, subsumate scopului sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale și, bineînțeles, obținerii unor avantaje concretizate în sume de bani.

Astfel în conținutul normei de incriminare se subliniază că, în modalitatea faptică de săvârșire a infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, scopul este cel de sustragere de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, acesta fiind atașat laturii obiective a infracțiunii.

În acest context normativ și raportat la situația de fapt reținută de instanța de apel, cu titlu definitiv, Înalta Curte constată că susținerile celor doi recurenți referitor la faptul că au fost nelegal condamnați pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, deși faptele de reținere și nevărsare, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozit pe venit, reglementată inițial de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 a fost ulterior dezincriminată prin decizia Curții Constituționale nr. 363/2015, sunt nefondate.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curtea reține că inculpații A. și B. nu au fost acuzați și condamnați pentru faptul că au reținut și nu au plătit în termenul prevăzut de lege sumele reprezentând impozit pe venit ci pentru faptul că au înregistrat în documentele legale ale societății și au declarat organului fiscal operațiuni fictive, înregistrând facturi care atestau în mod nereal că deșeurile metalice ar fi achiziționate de la persoane juridice pentru a se sustrage de la îndeplinirea obligației stabilite de Codul fiscal de a reține, declara și vira la bugetul de stat impozitul de 16 % pentru veniturile obținute de persoanele fizice în urma vânzării acestor deșeuri.

Or, necalcularea și nereținerea impozitului pe venit se sancționează potrivit art. 9 din Legea nr. 241/2005, întrucât acest demers reprezintă, de fapt, o disimulare a sursei bunului impozabil tocmai cu scopul de a nu achita acest tip de impozit datorat bugetului de stat.

Într-adevăr reținerea și nevirarea de către cel care avea obligația stopării sumelor reprezentând taxe și impozite constituie infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 (text declarat neconstituțional), dar, în speță, baza factuală în modalitatea reținută de curtea de apel a constat în înregistrarea de către inculpații A. și B. în contabilitatea S.C. D. S.R.L. de facturi care atestau operațiuni fictive în scopul nereținerii impozitului pe venit și nevirării acestuia la bugetul de stat, conduită ce corespunde tipicității obiective a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Distinct de infracțiunea prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 ce incrimina reținerea și nevărsarea, în termenul prevăzut de lege a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, text declarat neconstituțional, întrucât nu respectă cerința de accesibilitate a legii, nefiind definită noțiunea de „impozite sau contribuții cu reținere la sursă”, infracțiunea prevăzuta de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 incriminează evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legate, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Cele două infracțiuni prezintă conținuturi constitutive proprii, care le autonomizează și se exclud reciproc în ceea ce privește același act de conduită.

Având în vedere aceste considerente precum și elementele în ceea ce privește activitatea infracțională a celor doi inculpați, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv prin decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că există o corespondență între baza factuală și elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, inculpații nu au evidențiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că fapta pentru care au fost condamnați nu este prevăzută de legea penală, în accepțiunea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

II. Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. invocat de inculpata C., Înalta Curte constată că vizează faptul că, în cauză, s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal în temeiul dispozițiilor art. 16 lit. f) C. proc. pen.. (prescripția răspunderii penale) și nu în baza dispozițiilor art. 16 lit. h) C. proc. pen., prin reținerea cauzei de nepedepsire prevăzută de dispozițiile 10 alin. (1)^1 și art. 10 alin. (1)^2 din Legea nr. 241/2005.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”.

Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, față de actele și lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen.., dispunându-se încetarea procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpatei C. în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 48 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În acest context, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs în casație dedusă judecății, inculpata C. nu a invocat veritabile aspecte de nelegalitate a soluției de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției penale, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., motivele de critică formulate vizând, în concret, nereținerea în favoarea acesteia a cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, având în vedere că prejudiciul a fost integral achitat.

Verificând, din această perspectivă, hotărârea atacată, Înalta Curte constată că prin sentința primei instanțe, ce a fost menținută în apel în ceea ce o privește pe inculpata C., a fost încetat procesul penal pentru comiterea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 48 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. reținându-se că legea penală mai favorabilă evaluată în mod global este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018) și data de 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022), astfel încât potrivit conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. termenul general al prescripției răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este de 8 ani și s-a împlinit în cursul lunii decembrie 2021.

Referitor la motivul de critică invocat în susținerea cererii de recurs în casație formulată de inculpata C., Înalta Curte reține că situația de fapt, stabilită de către instanțele anterioare cu autoritate de lucru judecat, reliefează împrejurarea că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 10 alin. (1)^1 din Legea 241/2005, această cauză de nepedepsire fiind condiționată de achitarea prejudiciului integral iar inculpații (printre care și C.) au achitat doar debitul principal în cuantum de 440.288 RON, precum și 20 % din acest cuantum (88.046 RON), însă nu și în integralitate accesoriile prejudiciului, calculate conform Codului de procedură fiscală până la data achitării prejudiciului.

Sub acest aspect, instanța de casație ținând cont de formele de participație penală reținute în sarcina inculpaților, arată că modalitatea de calcul de prejudiciului precum și cuantumul acestuia presupune o analiză și evaluare a probatoriului, cu consecința stabilirii unei eventuale alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel, aspect care nu poate fi cenzurat în această cale extraordinară de atac.

În acest context, Înalta Curte reține că natura juridică a dispozițiilor art. 10 alin. (1)^1 din Legea nr. 241/2005, este aceea de cauză specială, de nepedepsire, care poate fi valorificată exclusiv în cadrul procesului de stabilire a pedepsei în fața instanțelor care soluționează fondul acuzațiilor care fac obiectul unei cauze penale.

Prin urmare, în cadrul procesual reglementat de prevederile art. 433 C. proc. pen.., care limitează scopul recursului în casație la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, întrunirea condițiilor pentru aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1)^1 din Legea nr. 241/2005 implică o reapreciere asupra situației de fapt și încadrării juridice reținute cu autoritate de lucru judecat, operațiune ce excedează acestei căi de atac și nu poate fi efectuată de instanța investită cu soluționarea recursului în casație.

În consecință, Înalta Curte constată că fondul criticilor invocate de inculpată nu vizează, în realitate, nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei, cu consecința stabilirii unei eventuale alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpații C., B. și A. împotriva deciziei penale nr. 136 din data de 08 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., recurenții-inculpații vor fi obligați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpata C., în cuantum de 180 RON, va rămâne în sarcina statului și va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.