Limitele devoluțiunii în apel și efectele încălcării principiului disponibilității. Neincidența motivului de casare privind depășirea învestirii instanței

• art. 431
• Legea nr. 85/2014: art. 123
• Legea nr. 85/2014: art. 169
• NCC: art. 563-566
• NCPC: art. 13 alin. (3)
• NCPC: art. 14 alin. (6)
• NCPC: art. 175-176
• NCPC: art. 178
• NCPC: art. 179
• NCPC: art. 22 alin. (6)
• NCPC: art. 248 alin. (1)
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 430
• NCPC: art. 432 alin. (4)
• NCPC: art. 477
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5
• NCPC: art. 496
• NCPC: art. 9 alin. (2)
• VCC: art. 1574

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, la data de 19.04.2022, sub nr. x/2022, reclamanta Societatea comercială A. S.R.L., reprezentată legal de lichidatorul judiciar B.. a chemat în judecată pe pârâta C., solicitând să fie obligată pârâta, în principal, să restituie imobilul intitulat „Punct de lucru”, situat în județul Brăila, pe care îl deține în posesie fără drept și să îl lase în deplină proprietate și liniștită posesie; în subsidiar, alternativ, obligarea pârâtei la plata echivalentului valoric de 1.087.231,00 RON al punctului de lucru aflat în posesia acesteia, edificat pe cheltuiala societății, în situația în care se va constata că restituirea nu este posibilă.

Ministerul Finanțelor – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantei, cerere admisă în principiu prin încheierea de la data de 17 noiembrie 2022.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1492 din 30 mai 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Printr-o primă critică adusă deciziei de apel recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al acesteia, principiul contradictorialității, precum și dispozițiile art. 477 C. proc. civ., întrucât prin hotărârea pronunțată instanța de prim control judiciar ar fi depășit limitele judecății fixate prin cererea de apel, astfel cum acestea au fost puse în discuție la termenul de judecată la care cauza a fost reținută în pronunțare.

În acest sens, recurenta apreciază că, deși din cuprinsul cererii de apel nu reiese că este criticată soluția instanței de fond referitoare la prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune privitor la capătul de cerere în pretenții, întemeiat pe dispozițiile art. 1574 C. civ. de la 1864, ci se critică sentința instanței de fond doar pe considerentele vizând imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare, curtea s-a pronunțat asupra cererii subsidiare, fără a mai acorda pârâtei posibilitatea de a se apăra privitor la aceste aspecte, intrate în autoritate de lucru judecat după ce se stabilise, implicit, că cererea de apel nu viza solicitarea subsidiară.

Această critică prin care se pune în discuție nerespectarea de către instanța de apel în situația învederată a unor principii ale procesului civil, este subsumată motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că pentru a se reține incidența acestui motiv de nelegalitate a hotărârii este necesar să se constate nerespectarea unei norme procedurale care să atragă nulitatea actului de procedură, motivul de casare evocând prevederile art. 175-176 C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității, respectiv, art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.

Sancțiunea procedurală a nulității se impune astfel a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Referitor la critica formulată în cauză, Înalta Curte constată că, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., „obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”, iar potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel„ – aceste texte legale consacrând, astfel, principiul disponibilității ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înțeles să supună judecății prin cererea sa formulată în condițiile legii.

Totodată, se constată că principiul contradictorialității și principiul respectării dreptului la apărare dau expresie întregului complex de garanții și drepturi procesuale instituite de lege spre a servi părților la apărarea intereselor lor legitime. Astfel, existența contradictorialității impune cerința ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția contradictorie a părților, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părților dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a-și susține și de a-și argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susținerile adversarului.

În acest sens, trebuie remarcat că art. 13 alin. (3) C. proc. civ. prevede că „Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege”, iar prin art. 14 alin. (6) C. proc. civ. se statuează că „Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii”.

Revenind la principiul disponibilității, Înalta Curte constată că introducerea cererii de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfășura judecata, din punct de vedere al părților (cadrul procesual subiectiv), precum și din punct de vedere al pretenției concrete deduse judecății și al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenție, înțeleasă astfel ca situație fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv).

În faza procesuală a apelului se constată că, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat – tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță – tantum devolutum quantum iudicatum.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității, astfel cum prevede în acest sens art. 477 C. proc. civ.

Având în vedere aceste aspecte teoretice și jurisprudențiale în examinarea incidenței motivului de recurs examinat, instanța de recurs constată că, contrar alegațiilor recurentei pârâte, nu se poate reține că în speță judecata în faza apelului s-a desfășurat în afara coordonatelor obiectului cererii, respectiv, cu depășirea limitelor stabilite prin motivele de apel.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat să fie obligată pârâta, în principal, să restituie imobilul intitulat „Punct de lucru” situat în județul Brăila, pe care îl deține în posesie fără drept și să îl lase în deplină proprietate sau liniștită posesie, iar, în subsidiar, alternativ, obligarea pârâtei la plata echivalentului valoric de 1.087.231,00 RON, al punctului de lucru aflat în posesia acesteia, edificat pe cheltuiala societății, în situația în care se va constata că restituirea nu este posibilă.

Reclamanta și-a justificat demersul judiciar, invocând atât dispozițiile art. 563-566 C. civ., cât și cele ale art. 1574 C. civ. de la 1864, pe dreptul său de proprietate asupra imobilului din litigiu care ar izvorî din contractul de comodat încheiat la data de 20.04.2009, pârâta având posesia efectivă a investiției după expirarea contractului menționat, arătând că, în principal, pe calea acțiunii reale, tinde să aducă imobilul denumit „Punct de lucru” în patrimoniul societății aflate în faliment spre a fi valorificat pentru îndestularea creanțelor creditorilor, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014.

De asemenea, a solicitat, în subsidiar și alternativ, ca obiectul revendicării să fie convertit în despăgubiri, susținând, totodată, că pârâta este obligată să îi restituie cheltuielile concretizate în construcții noi, amenajări, renovări, pe care le deține în fapt prin fraudă.

Prin raportare la pretențiile formulate în maniera expusă anterior, trebuie remarcat că apărările pârâtei invocate în primă instanță au vizat și al doilea capăt de cerere, în referire la care pârâta a arătat prin întâmpinare că reclamanta își sprijină pretențiile pe două temeiuri menționate alternativ în cuprinsul cererii introductive, primul fiind subsecvent revendicării și având soarta acestuia, iar cel de al doilea constituindu-l dispozițiile art. 1574 din C. civ. de la 1864.

Ținând seama de limitele cadrului obiectiv al judecății stabilite prin cererea de chemare în judecată, prima instanță a reținut prin sentința pronunțată că acțiunea principală dedusă judecății are ca obiect revendicarea imobilului situat în județul Brăila, fie prin restituirea în natură, fie prin plata contravalorii acestuia, temeiul de drept material principal invocat în susținerea cererii fiind art. 563-566 C. civ., iar în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, a stabilit că acesta are ca obiect „obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor executate de reclamantă la imobilul proprietatea pârâtei în referire la dispozițiile art. 1574 C. civ. de la 1864, invocat de asemenea în susținerea acțiunii”.

Din perspectiva acestei calificări a acțiunii, respectiv a dispozițiilor art. 1574 din C. civ. de la 1864 – potrivit cărora, dacă în curgerea termenului, împrumutatul a fost silit, pentru păstrarea lucrului, să facă oarecare speze extraordinare, necesare și așa de urgente încât să nu fi putut preveni pe comodant, acesta va fi dator a i le înapoia -, tribunalul s-a pronunțat asupra celui de al doilea capăt de cerere, reținând că acesta este prescriptibil și admițând excepția prescripției extinctive.

Astfel cum a remarcat și instanța de apel, această calificare a acțiunii deduse judecății nu a fost criticată pe calea apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii tribunalului, recurenta-pârâtă neînțelegând, la rândul său, să formuleze un apel incident privitor la statuarea primei instanțe vizând limitele învestirii sale.

În aceste condiții, în mod corect curtea de apel a reținut că, raportat la argumentele prezentate și temeiurile de drept invocate, deși calificarea dată de reclamantă nu a fost clară, în speță, cel de-al doilea capăt de cerere a fost formulat „atât ca alternativă a acțiunii în revendicare în sensul dispozițiilor art. 566 alin. (1) teza a II-a C. civ. (2009), cât și ca acțiune în pretenții, prin prisma calității de comodatar a reclamantei, cu trimitere la dispozițiile art. 1574 C. civ. (1864)”.

Totodată, instanța de apel a constatat, corespunzător prevederilor art. 477 C. proc. civ., care sunt limitele judecății în calea devolutivă de atac, reținând în mod judicios că apelanta a dezvoltat motive de apel prin care a criticat inclusiv soluția pronunțată asupra acestui capăt de cerere, făcând trimitere directă la spezele făcute în calitate de comodatar și susținând că momentul de la care ar începe să curgă prescripția este cel al expirării termenului pentru care a fost încheiat contractul de mandat.

Înalta Curte constată la rândul său, contrar celor susținute de recurenta pârâtă, că prin cererea de apel formulată de reclamantă aceasta din urmă a criticat distinct soluția dată celui de-al doilea capăt al cererii, în ceea ce privește admiterea excepției prescripției extinctive, apreciind că sentința e nelegală și prin prisma faptului că „este lipsit de relevanță momentul încetării contractului de comodat neexistând nici o dispoziție legală care să instituie ca motiv de suspendare a curgerii termenului de prescripție perioada contractuală”, respectiv, că „nu există nicio dispoziție legală care să prevadă nașterea dreptului la restituirea spezelor extraordinare efectuate de comodatar în timpul executării contractului de comodat, așa cum, în mod greșit, a reținut prima instanță”.

În privința criticilor recurentei vizând încălcarea dreptului său la apărare și a principiului contradictorialității sub aspectul limitelor învestirii instanței de apel, cu referire la dezbaterile de la termenul de judecată din data de 20 septembrie 2023, când curtea a pus în discuție temeiul de drept invocat în susținerea cererii reclamantului și necesitatea unor clarificări asupra acestei chestiuni, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, deoarece nu se poate reține nicio vătămare procesuală a părții din perspectiva aplicării în cauza de față a normelor de procedură mai sus evocate care consacră principiile procesului civil puse în discuție.

Împrejurarea că instanța de apel a pus în dezbaterea contradictorie a părților, față de modalitatea în care au fost formulate cererile reclamantei, temeiul juridic invocat de aceasta din urmă, nu reprezintă o statuare „implicită” asupra limitelor învestirii sale conform art. 477 C. proc. civ. cum în mod vădit neîntemeiat pretinde recurenta pârâtă, și cu atât mai mult nu poate constitui o încălcare a principiilor procesuale analizate, reprezentând, dimpotrivă, maniera prin care, în aplicarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ. – text legal ce conferă judecătorului posibilitatea de a pune în dezbaterea părților și de a le cere să prezinte explicații, oral sau în scris, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care acestea le invocă -, s-a dat expresie respectivelor garanții procesuale, permițând părților a se apăra privitor la aspectele în discuție, asigurându-le acestora posibilitatea de a a-și susține și de a-și argumenta cererile.

În plus, nu se poate omite în acest context că pârâta a avut anterior posibilitatea combaterii susținerilor adversarului din cuprinsul cererii de apel prin formularea întâmpinării, exercitându-și acest drept procesual de a se apăra față de motivele de apel, iar eventualele precizări care s-ar fi adus pretențiilor în această faza procesuală devolutivă ca urmare a clarificărilor solicitate de instanță nu puteau fi un pretext pentru nesocotirea limitelor devoluțiunii și deducerea în fața judecății a unor cereri noi, care să impună formularea de noi apărări sub acest aspect, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt fiind, de altfel, limitat la pretențiile ce formează obiectul pricinii supuse judecății, respectiv, la ceea ce s-a criticat prin cererea de apel.

Față de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că criticile sunt nefondate, iar motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este incident în cauză.

Prin cererea de recurs formulată de pârâtă s-a invocat și s-a argumentat distinct nelegalitatea deciziei de apel și din perspectiva lipsei motivării hotărârii, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că instanța de apel nu a răspuns apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă la instanța de fond vizând cel de-al doilea capăt de cerere subsidiar, referitoare la faptul că nu intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 contractele de comodat, întrucât lichidatorul judiciar nu le poate menține/denunța ținând seama de caracterul lor intuitu personae, reclamanta neavând un drept de creanță derivând din executarea contractului de comodat.

Critica formulată de recurentă, care poate fi analizată prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulilor de drept incidente.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască argumentele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Atât timp cât în considerente instanța nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor care o preced.

Verificând din această perspectivă conținutul deciziei atacate, Înalta Curte reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a răspuns punctual și explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză prin motivele de apel și a avut în vedere apărările invocate prin raportare la acestea, pornind de la acțiunea supusă judecății și obiectul acesteia, respectiv, de la limitele învestirii sale referitor la fiecare dintre pretențiile care au constituit acest obiect.

În acest sens, instanța de recurs a constatat deja că devoluțiunea în apel este limitată în conformitate cu prevederile art. 477-478 C. proc. civ., respectiv, că în ceea ce privește judecata pretențiilor reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 1574 C. civ. de la 1864 în fața primei instanțe dezbaterile s-au limitat la incidența prescripției extinctive, cererea fiind respinsă în temeiul unei excepții procesuale peremptorii cu acest obiect, fără a se cerceta deci temeinicia dreptului de creanță afirmat.

Or, alegațiile pârâtei referitoare la inexistența dreptului de creanță derivând din executarea contractului de comodat și la inaplicabilitatea prevederilor art. 1574 C. civ. de la 1864 excedează în mod evident limitelor anterior reținute, situație care justifică lipsa unor considerente privitoare la acestea în cuprinsul deciziei recurate, în condițiile în care instanța de apel a pronunțat soluția de admitere a apelului reclamantei exclusiv prin prisma modalității în care tribunalul a examinat prescripția extinctivă a creanței invocate, reținând, în esență, că în mod greșit prima instanță a apreciat acest capăt de cerere ca fiind prescris, raportându-se eronat la data achitării sumelor solicitate ca fiind data la care ar începe să curgă termenul de prescripție în cauză, întrucât, în interpretarea acestei norme de drept material în vigoare la data încheierii contractului de comodat nr. x/20.04.2009, spezele extraordinare despre care se face vorbire nu pot fi cerute de comodatar decât după expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de comodat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a înfățișat într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de apel, examinând în mod efectiv și răspunzând tuturor chestiunilor deduse controlului judiciar.

Din această perspectivă, nu poate fi validată nici critica referitoare la încălcarea prin hotărârea recurată a autorității de lucru judecat a deciziei nr. 48 din 9 februarie 2022 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. x/2014, critică subsumată de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Întrucât interesează ordinea publică și securitatea raporturilor juridice, autoritatea de lucru judecat atașată unei hotărâri definitive nu poate fi contestată sau nesocotită. Având în vedere dispozițiile art. 430 și 431 C. proc. civ. prin care este reglementată această instituție, instanța de recurs constată că este necesar a se face distincția dintre efectul negativ al autorității de lucru judecat ce are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții cu caracter peremptoriu și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care au fost deja dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

Litigiul dedus judecății în dosarul nr. x/2014, în care s-a pronunțat, în apel, decizia nr. 48 din 9 februarie 2022 a Curții de Apel Ploiești, invocată de recurentă, a vizat angajarea răspunderii personale patrimoniale în procedura de insolvență a societății intimate, conform art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, Înalta Curte constată că, prin teza susținută în dezvoltarea criticii adusă deciziei de apel în speță, recurenta pârâtă nu invocă efectul negativ al autorității de lucru judecat prin prisma existenței hotărârii judecătorești mai sus menționate, respectiv existența unui impediment procedural decurgând din întrunirea triplei identități de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual (părți, obiect și cauză), situație care ar fi impus prioritar în cauza de față respingerea cererii în temeiul excepției procesuale cu acest obiect, ci pune în discuție nesocotirea de către instanța de apel a unei chestiuni tranșate definitiv într-un litigiu anterior, privitoare la natura pretențiilor reclamantei și calificarea acestora prin prisma dispozițiilor art. 1574 C. civ. (1864).

Or, apărarea invocată, vizând deci manifestarea pozitivă a puterii lucrului judecat ce presupune ca odată dezlegată definitiv o chestiune litigioasă, aceasta să nu mai poată fi adusă în dezbaterea judiciară și, cu atât mai puțin, să fie supusă unei dezlegări jurisdicționale diferite în prezentul dosar, nu are legătură cu soluția pronunțată în speță de instanța de apel asupra cererii fundamentate pe art. 1574 C. civ., excedând limitele devoluțiunii mai sus precizate și putând fi, după caz, valorificată cu prilejul rejudecării pe fond a pricinii în fața primei instanțe.

Pe cale de consecință, nu se poate reține nesocotirea de către instanța de apel a principiului autorității lucrului judecat prin prisma motivului de casare arătat, astfel cum eronat pretinde recurenta.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.