„Justiția nu numai că trebuie înfăptuită, dar este necesar să se și perceapă acest lucru”

18 iul. 2024
Articol UJ Premium
Vizualizari: 420
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

 

„Nimic nu se poate pretinde în numele justiției fără supunerea proprie la obligațiile pe care ea le impune.”

Giorgio del Vecchio

Am dat titlul prezentului demers publicistic reproducând un cunoscut dicton care semnifică, între altele, faptul că actul de justiție trebuie înfăptuit de judecător, nu oricum, ci având „viu sentimentul răspunderii proprii” (Eugeniu Speranția).

Există astăzi percepția în spațiul public românesc, în bună parte îndreptățită, că modul în care sistemul judiciar „împarte dreptatea” are serioase limite. Dar asta se întâmplă, dintr-un motiv sau altul, nu numai în România, ci cam peste tot în lume. Anne Deysine, cunoscută jurnalistă din Statele Unite, specialistă în probleme politice și juridice, afirmă că „Justiția americană fascinează, atrage și înspăimântă totodată. Curtea Supremă a ocupat dintotdeauna avanscena”. În Franța, reputatul om de drept, Jean Morange, identifică printre defectele înfăptuirii justiției complexitatea și lentoarea acestui serviciu public, precum și costurile mari ale înfăptuirii actului de justiție. Aceste aprecieri au venit după ce în anul 2016 avusese loc o reformă a sistemului judiciar care a modificat o serie de structuri organizatorice menite să accelereze procesul de judecată. În același an, o reformă similară avusese loc și în Italia. În marea majoritate a statelor membre ale Uniunii Europene – ca să ne referim numai la acest spațiu care ne este mai familiar – se pare că principalele cauze ale lentorii actului de justiție sunt finanțarea insuficientă și lipsa resursei umane. În consecință, durata mare a unui proces trezește din partea justițiabililor nemulțumiri. Relativ recent, un număr important de instanțe din Franța, Spania și Italia au încetat temporar activitatea din cauza supraaglomerării. Se apreciază că din aceste motive, dar și din altele – cum ar fi lipsa voinței politice pentru sporirea alocațiilor bugetare –, justiția din multe state ale UE se află la cote scăzute de credibilitate și eficiență.

La noi situația nu este mai bună, ci din contră sistemul judiciar românesc are mult mai multe probleme, unele dintre acestea imputabile clasei politice (chestiune asupra căreia vom reveni pe larg). Alocația bugetară anuală este sub unu la sută din PIB, cu mult sub nevoile reale ale sistemului, o bună parte din buget fiind destinată cheltuielilor de personal, motiv pentru care o privire succintă asupra salarizării magistraților este necesară. Salariul unui judecător în România variază între 16 și 32 mii lei lunar, în funcție de instanță, la care se adaugă unele bonusuri și se rețin impozitul și o serie de contribuții. O salarizare bună, dar nu foarte mare, dacă avem în vedere importanța socială a activității magistraților, rigoarea la care este supusă profesia, dar și stresul pe care aceasta îl incumbă. O comparație cu salarizarea din alte state ale UE este edificatoare. În Franța, de pildă, la început de carieră, câștigul unui judecător este cu zece la sută mai mare, către vârful carierei diferența crescând la 35 la sută (în Italia și Belgia această diferență ajunge la circa 50 la sută). Problema esențială este însă în ce măsură pe parcursul întregii lor cariere magistrații răspund constrângerilor acestei profesii. Aici este de discutat.

Calitatea resursei umane este hotărâtoare pentru ca orice sistem judiciar să își îndeplinească menirea sa socială. Gradul de pregătire inițială al viitorilor magistrați este în bună parte esențială în carieră. Știința dreptului și învățământul juridic românesc au avut tradiții solide. Din păcate în ultimele decenii calitatea învățământului juridic a avut de suferit, gradul de pregătire al absolvenților fiind unul discutabil. Ne vom susține afirmația prin rezultatele obținute de candidații care au participat la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii (INM) care pregătește absolvenții facultăților de drept pentru cariera de magistrat (judecători și procurori). În primăvara acestui an din cei 1100 candidați înscriși au fost admiși 234! Rezultate cu mult mai bune nu au fost nici în anii anteriori. Desigur, examenul este exigent, pentru că nici nu s-ar putea altfel. El ilustrează însă o realitate regretabilă pentru că o bună parte dintre absolvenți se regăsesc în profesiile juridice liberale – avocați, notari publici, executori judecătorești – dar și consilierii juridici ca parteneri ai justiției, influențând direct activitatea sistemului judiciar. Am putea afirma că după parcurgerea cursurilor INM și a perioadei de stagiu (care este prea scurtă) viitorii magistrați sunt pregătiți pentru a „pronunța dreptul” în litera, dar și în spiritul legii – pentru că un magistrat nu face o simplă aplicare mecanică a legii, un judecător, de pildă, fiind în anumite situații (și în anumite limite) chiar și creator de lege. Există însă opinii, nu puține, care nu împărtășesc acest punct de vedere. Andrei Rădulescu, personalitate marcantă a științei dreptului românesc, fost președinte al Academiei Române și al Înaltei Curți de Casație și Justiție, afirma că, „Dreptul este o știință și o artă nu numai de mare însemnătate pentru viața omenească, dar în același timp o știință foarte grea: este o știință din cele mai complexe care reclamă cele mai întinse cunoștințe”, care se dobândesc în timp. A fi magistrat nu înseamnă însă să stăpânești numai știința dreptului. Viitorul magistrat trebuie să aibă și o experiență proprie de viață, să cunoască omul și societatea în complexitatea ei, calități care majorității tinerilor absolvenți ai INM le lipsesc. Este o explicație, parțială, a faptului că unii dintre aceștia s-au abătut, uneori grav, de la statutul și codul deontologic al profesiei, iar alții au avut un comportament inadecvat profesiei în spațiul public, evidențiindu-se recent și asemenea exemple, dar care nu au lipsit nici în trecut – legături cu indivizi din lumea interlopă, încălcarea unor drepturi și libertăți ale unor persoane aflate în faza de urmărire penală, studierea superficială a dosarului ș.a. Este unul dintre motivele pentru care în numeroase state europene, dar nu numai, în funcția de judecător de scaun acced juriști care au activat anterior un număr de ani în profesii juridice liberale (de regulă avocați), experiența acumulată în acești ani fiind utilă și benefică pentru sistemul judiciar, ei deprinzând cerințele și pretențiile activității în instanțe. La noi această problemă a fost pusă în discuție de un fost ministru, reputat profesor și fost rector al universității ieșene, fost judecător constituțional și avocat. Chestiunea a rămas la nivel de discuție deoarece ar fi presupus regândirea sistemului de recrutare și pregătire al magistraților pe care clasa politică nu este, încă, dispusă să și-o asume. Ar fi permis însă și rezolvarea controversatei probleme a pensionării timpurii a magistraților (uneori chiar înaintea vârstei de 50 de ani!).

După înlăturarea regimului totalitar societatea românească a pășit pe drumul democratizării. România și-a manifestat încă de timpuriu dorința de aderare la Uniunea Europeană, în anul 2005 fiind semnat Tratatul de Aderare, aderarea efectivă având loc la începutul anului 2007. A fost anterior o perioadă de preaderare menită să pună de acord realitățile economiei românești cu rigorile economiei de piață și acomodarea cu exigențele democrației europene, dar și cu altele. Cerințele față de justiția română în vederea aderării au fost cuprinse în Tratatul de Aderare, la capitolul „justiție și afaceri interne”. Pentru justiție ele s-au referit la trei probleme punctuale: elaborarea statutului magistraților conform noii arhitecturi democratice a statului, organizarea și funcționarea Consiliului Suprem al Magistraturii ca garant al independenței justiției, organizarea și funcționarea Institutului Național al Magistraturii și a Școlii Naționale de Grefieri ca instituții de formare inițială și perfecționare a magistraților, respectiv a grefierilor. Aceste cerințe s-au materializat sub forma a trei legi, denumite generic „legile de reformă a justiției”: Legea privind statutul magistraților, Legea privind organizarea judiciară și Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) adoptate în anul 2004. S-a apreciat atunci că aceste legi erau compatibile cu principiile europene în materie, fapt confirmat și de studiile de evaluare a sistemelor judiciare europene întocmite de Comisia Europeană pentru Eficientizarea Justiției din cadrul Consiliului Europei. Conform aprecierilor fostului judecător Ion Popa, autorul unei importante lucrări monografice referitoare la starea justiției în perioada 2005-2020, „a fost pentru prima dată în istoria justiției române când cariera judecătorilor/procurorilor era determinată exclusiv de o instituție independentă total față de factorul politic, o instituție eminamente profesională, aleasă prin votul judecătorilor și procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii”. Lucrurile păreau să fi intrat pe un făgaș normal, menit să conducă la procesul mai accelerat de democratizare a țării. Dar nu a fost să fie așa. A urmat mai bine de un deceniu în care justiția, cu statul de drept în prim-plan, s-a aflat în dificultate. Exprimări precum „statul paralel” sau „republica procurorilor” se vehiculează și astăzi în spațiul public! În aceeași perioadă a devenit celebră, în sens negativ, și afirmația unei președinte a Instanței Supreme precum că: „Justiția este un partener de nădejde al DNA”?!

Constituția României, adoptată în anul 1991 (și revizuită în anul 2003 în vederea aderării la UE), a consacrat ca sistem politic semiprezidențialismul, sistem de inspirație franceză, menit să „tempereze” autoritatea președintelui. Acest sistem are ca principală caracteristică dualitatea puterii, respectiv obligația președintelui și a premierului – ca părți ale puterii executive – să lucreze împreună în probleme cum sunt sfera conducerii reformelor și politicilor, a numirii miniștrilor și funcționarilor de rang înalt. Lucrurile s-au desfășurat în mod constituțional până în momentul alegerii la președinția statului a lui Traian Băsescu (decembrie 2004). Imediat după alegere, el a declarat că dorește să fie un „președinte jucător”, adică „mai prezidențiabil”. „Sporirea prezidențializării” se poate face însă numai cu schimbarea structurilor formale sau a tipului de constituție, fapt care nu s-a întâmplat. Teoria politică atrage atenția asupra faptului că asemenea măsuri luate fără un suport constituțional afectează democrația și statul de drept, sporind responsabilitatea executivă, unipersonală a președintelui. Iată ce afirmă în legătură cu aceste fapte profesorii Thomas Poguntke și Paul Webb: „Sporirea autonomiei președintelui implică o putere sporită ce conduce la creșterea zonelor de control autonom: guvern, administrație, justiție, media, servicii secrete. O serie de «susținători loiali» numiți în poziții-cheie exercită concomitent presiuni asupra rivalilor politici pentru compromiterea sau chiar eliminarea acestora”. Ceea ce s-a și întâmplat! În anul 2005, cu susținerea politică a partidelor aflate la guvernare și cu sprijinul generos al ministrului justiției din respectivul Guvern, Președintele a determinat modificarea „legilor de reformă a justiției”, bine apreciate de Comisia Europeană a UE cu numai câteva luni în urmă. Schimbările au fost numeroase, însă cea mai importantă dintre acestea, contrară celui mai elementar spirit democratic, a fost introducerea factorului politic în procesul numirii funcțiilor la vârf din sistemul judiciar. În consecință, „au fost amputate competențele CSM privind cariera procurorilor în favoarea procurorului general numit politic, a ministrului politic al justiției și a președintelui politic al țării, s-a recunoscut dreptul președintelui de a refuza oricând propunerile de numire în funcție a procurorului general, a președintelui instanței supreme, s-au creat căi derogatorii netransparente și acut subiective de promovare la vârf” (Ion Popa). Modificarea abuzivă a „legilor de reformă a justiției” nu au fost urmate de nici o reacție din partea Comisiei Europene, ceea ce a constituit un semnal de încurajare pentru ca fostul președinte să continue ceea ce a început. În consecință, s-au produs rapid schimbări în domeniul resurselor umane, îndeosebi la nivelul parchetelor și numirii de „susținători loiali” la instanțele de vârf (după studierea unor dosare aflate în arhiva serviciului secret al Ministerului Justiției – denumit succesiv SIPA și DGPA – despre care s-a afirmat public că, între altele, adună informații compromițătoare despre magistrați). Aparent, fără nici o legătură cu justiția, au fost schimbați șefii serviciilor secrete și unii adjuncți militari care au rămas în funcție pe toată durata mandatelor sale, și chiar după aceea. Legătura a ieșit la iveală ulterior când s-a aflat despre protocoalele de colaborare (secretizate) încheiate între Serviciul Român de Informații (SRI) și structuri ale autorității judecătorești – Înalta Curte, DNA, DIICOT, CSM. Colaborarea, care s-a întins pe o perioadă bună de timp, s-a materializat în episoade de justiție televizată (cu „spectacolul cătușelor” în prim plan), implicarea SRI în înfăptuirea actului de justiție (interceptări pe siguranță națională, crearea unor „culoare” menite să evite repartizarea aleatorie a unor cauze și îndreptarea lor către complete dispuse să accepte soluția în faimoasele „plicuri galbene”), rețineri abuzive urmate de hotărâri judecătorești care au constatat că „fapta nu există”, dar și condamnări ale unor cunoscuți oameni de afaceri și personalități politice pe bază de rechizitorii menite să ducă la „condamnări sigure” pronunțate de „complete sigure”, unele soldate cu urmări tragice, între care și magistrați. În această perioadă nu au lipsit judecătorii care au înfăptuit actul de justiție fără să aibă „viu sentimentul răspunderii proprii”. După desecretizarea protocoalelor un înalt oficial al SRI a afirmat public că justiția (una din cele trei puteri ale statului!) este un „câmp tactic” aflat în atenția acestuia! Ceea ce s-a întâmplat în perioada mandatelor fostului președinte al statului a constituit o manifestare pe care știința politică o denumește „democrație neliberală”. Prin ignorarea limitelor constituționale ale puterii sale președintele și colaboratorii săi au intervenit în activitatea unei puteri a statului, puterea judecătorească. Iată cum descrie această situație eminentul politolog Samuel Huntington: „Alegerile deschise, libere și corecte sunt esența democrației. Guvernele rezultate din alegeri pot fi însă ineficiente, corupte, mioape, iresponsabile, dominate de anumite interese și incapabile să adopte politicile cerute de binele public. Din cauza acestor defecte, respectivele guverne sunt indezirabile, dar nu și nedemocratice. Această manifestare a căpătat denumirea de «democrație neliberală», care este specifică unor state post totalitare în curs de democratizare”. Vinovată de această stare de lucruri a fost alianța de dreapta aflată la guvernare, partidele din opoziție, care nu au luat o poziție intransigentă vizând „manifestările de neloialitate” față de democrație ale președintelui.

Măsurile inițiate de fostul președinte și duse la îndeplinire de „susținătorii loiali” ai acestuia au avut drept efect vicierea procesului de democratizare a țării. Sporirea autonomiei președintelui fără suport constituțional a făcut ca Constituția țării ca lege fundamentală a statului român să nu mai funcționeze în anumite momente ca instrument ce limitează, obligă și pune sub control exercițiul puterii politice. Pe de altă parte, măsurile luate în urma modificării legilor de reformă a justiției au viciat funcționarea principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor în stat care presupune atât colaborarea între acestea, dar și un control reciproc între ele. Privind retrospectiv, având în vedere existența protocoalelor secrete, precum și „pronunțarea dreptului” în unele cauze sub controlul SRI, se poate spune că regimul politic românesc a fost expus alunecării către un regim autoritar ce are drept sursă „forțarea limitelor constituționale ale semiprezidențialismului” (Shugart și Mainwaring).

Modificarea legilor justiției i-a permis fostului Președinte, prin numirile făcute la Instanța Supremă, Parchetul General, DNA și SRI, că controleze puterea judecătorească. Controlul s-a extins și asupra legislativului și executivului în perioada în care majoritatea parlamentară i-a fost favorabilă. Sistemul judiciar a fost astfel bulversat, fiind vizată cu prioritate justiția penală, dar interesele s-au extins și în sfera contenciosului și cea a comercialului. Încrederea în sistemul judiciar a scăzut și datorită episoadelor de „justiție televizată” și a „scurgerilor de informații” în legătură directă cu unele cauze aflate în faza urmăririi penale sau în stare de judecată, și în deplin dezacord cu atenționările Curții Europene a Drepturilor Omului care a subliniat că „Agitația la lumina zilei a datelor unui proces în așa fel încât publicul să dea înaintea pronunțării instanței competente propriul său verdict riscă să conducă la pierderea respectului pentru tribunale și a încrederii necesare pentru activitatea acestora; de asemenea, procedându-se astfel se ajunge la crearea unui pseudo-proces spectacol în media, împrejurare ce ar putea conduce pe termen lung la producerea unor consecințe nefaste în privința recunoașterii instanțelor ca unice organe calificate spre a decide în privința soluționării proceselor”. Ceea ce în bună parte s-a și întâmplat cu procesele în care au existat „anumite interese”. Un episod care a generat nemulțumire și suspiciune în legătură cu modul în care se înfăptuiește justiția îl reprezintă soluțiile formulate cu privire la incidența prescripției răspunderii penale. În anul trecut un număr de peste 5000 de dosare au fost închise pe motiv că a intervenit prescripția! Este sigur că prin această operațiune au fost protejate și persoane ce au comis fapte ale căror urmări conduceau la condamnări sigure. Asemenea fapte au pus în umbră activitatea celor aproape opt mii de magistrați care, cu mici excepții, au trudit și trudesc din greu pentru a face față unui volum imens de muncă.

După încetarea mandatelor fostului președinte lucrurile s-au perpetuat (unii din foștii „colaboratori loiali” s-au întors chiar împotriva sa și a unor apropiați care au profitat de poziția lor privilegiată), unii dintre colaboratori luând chiar pe cont propriu o serie de activități patronate în trecut de fostul președinte. De abia după jumătatea primului mandat al actualului președinte s-au modificat din nou „legile justiției”, diminuându-se, parțial, controlul politic dar și unele prevederi cu caracter vădit neconstituțional din cadrul acestor legi. Noul director al SRI a trecut în rezervă responsabilii „câmpului tactic” care, conform unor dezvăluiri ulterioare, se pare că au avut o influență mult mai profundă asupra sistemului judiciar decât cea cunoscută. O serie de probleme au rămas însă nerezolvate. O demonstrează numeroasele episoade de „conflict intraexecutiv” (care reprezintă „o luptă politică între președinte și primul ministru asupra controlului ramurii executive” – Th. Sedelius) care au fost mai numeroase în perioada în care majoritatea parlamentară i-a fost defavorabilă președintelui, fiind necesar arbitrajul Curții Constituționale. În primul mandat al actualului președinte relațiile dintre acesta și premieri au fost tensionate îndeosebi pe numirea unor miniștri și funcționari de rang înalt, precum șefii unor structuri de parchete. Aceste „conflicte” au avut efecte negative vizibile în plan politic, economic și social.

Nu ne-am propus și nici nu suntem în măsură ca prin acest demers publicistic să propunem soluții pentru chestiuni ce au adus în discuție probleme majore ale autorității judecătorești. Un lucru credem însă că se impune cu necesitate: revizuirea Constituției în acord cu realitățile și experiențele trăite în ultimele două decenii. O bună parte din această perioadă justiția s-a înfăptuit, dar acest lucru a fost perceput în mai mică măsură. Au fost și momente în care justiția nu s-a înfăptuit având „viu sentimentul răspunderii proprii”. Motiv pentru care vor trebui luate, prin Constituție, toate măsurile pentru ca pe viitor să fie prevenită orice tendință de sporire a responsabilității unipersonale a președintelui în afara cadrului constituțional. Legea fundamentală va trebui să devină, din nou, pe deplin, instrumentul ce limitează, obligă și pune sub control exercițiul puterii politice, iar principiul separației puterilor să redevină o realitate a democrației românești. Revizuirea Constituției este un proces laborios ce trebuie realizat cu bună-credință și respect pentru interesul public, un rol important avându-l compromisul politic fără de care orice proces normativ de importanță majoră este sortit eșecului. Este un motiv pentru ca întreaga clasă politică trebuie să redescopere „regulile jocului politic”. Lipsa în următorii ani a unor evenimente electorale permite concentrarea clasei politice pe acest subiect, pentru că așa cum lumea reală nu este armonioasă și perfect rațională, nu există nici lege care să nu poată fi adusă mai aproape de binele public.

„Justiția nu numai că trebuie înfăptuită, dar este necesar să se și perceapă acest lucru” was last modified: iulie 18th, 2024 by Mihail Albici
Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Noutati editoriale

  • Noutati editoriale ujmag
Vezi tot

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Mihail Albici

Este licențiat al Facultății de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
A mai scris: