Justiția, autodevorându-se

Motto: „DREPTATEA FĂRĂ FORȚĂ ESTE NEPUTINCIOASĂ, FORȚA FĂRĂ DREPTATE ESTE TIRANICĂ” (PASCAL)

Propunându-ne să analizăm efectele adverse ale unor concepte ce operează în procesul de realizare a justiției, am încercat, înainte de toate, să identificăm percepția publică asupra acestora.

Astfel, ne-am întrebat ce a făcut ca o justiție despre care Cicero spunea: „Ne poruncește să avem îngăduință față de oameni, să consultăm interesele întregii rase umane, să dăm fiecăruia ce i se cuvine”^[1]să devină, conform declarației asumate de Alan Ryce, o „Justiție ce este cea mai politică și instituțională dintre virtuți”?^[2]

Pentru a găsi un răspuns, am consultat în cercetarea noastră filozofii antici, demers menit pentru a înțelege mai bine generosul concept de „Justiție”. Am aflat, întâlnindu-l pe Thrasymachus, că Justiția, în percepția vremii, alături de Dreptate sunt „lucruri de care beneficiază cei puternici în defavoarea celor slabi, astfel punându-se la îndoială ideea că ar exista un standard universal de acțiune corectă, de încredere, morală sau corectitudine din punct de vedere politic, dincolo de ceea ce este în interesul celor puternici. Puterea fiind singurul factor care decide ce este drept și just”^[3].

Thrasymachus supune astfel analizei natura dreptății și a justiției, susținând că cei care dețin puterea, în mod inevitabil, legiferează în interes propriu, depărtându-se astfel de opiniile lui Cicero cu privire la Justiție.

Realizând că între conceptul ideal de „Justiție” și percepția publică asupra conceptului este o diferență îngrijorătoare, am încercat să analizăm Justiția din perspectiva biblică, plecând de la textul din Psalmi 11:7: „Domnul este drept, iubește dreptatea și cei neprihăniți privesc Fața Lui”, text care confirmă încă o dată originea divină a justiției autentice.

În cercetarea textului biblic, depășind cele zece porunci, am descoperit preocuparea fundamentală pentru actul de justiție atât din punctul de vedere al celui ce săvârșește actul de dreptate, cât și din perspectiva celui ce se supune acestui act.

Astfel întâlnim în text avertizări precum: „Să nu faci nedreptate la judecată, să nu cauți la fața săracului și să nu părtinești pe nimeni din cei mari, ci să judeci pe aproapele tău după dreptate”^[4] și îndemnuri precum: „Ferice de cei ce păzesc legea, de cei ce înfăptuiesc dreptatea în orice vreme” – Psalmi 106:3.

De asemenea descoperim preocuparea divină, materializată în texte ce se referă strict la actul de judecată sau la norme deontologice precum: „Alege oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmași ai lăcomiei… care să judece poporul tot timpul…”^[5] și precizări procedurale^[6], norme cu caracter penal^[7] sau norme care dau valoare proverbelor utilizate în cadrul unui proces^[8].

Am prezentat succint câteva elemente care să evidențieze preocuparea Divinității pentru actul de justiție, am amintit de percepțiile filozofice asupra conceptului și am relevat diferența dintre justiția divină și cea umană – diferență ce generează un îngrijorător sentiment de neîncredere a populației în actul de dreptate săvârșit de instanțele consacrate instituțional.

În toate evaluările sociologice ce măsoară încrederea populației, constatăm, acceptând unele variații, că „unul din doi români nu are încredere în sistemul judiciar”^[9].

Această constatare ne provoacă să identificăm care sunt cauzele care generează un atât de scăzut nivel de încredere, în contextul în care principalul liant care leagă justițiabilul de justiție ar trebui să fie încrederea.

În mod evident aceste cauze sunt multiple și includ problemele din sistemul de educație, lipsa unor programe eficiente de informare și prevenție, pregătirea profesională a celor ce împart dreptatea, impunerea și asumarea unor concepte precum „adevăr judiciar” sau „fast justice”.

Avem nevoie de părinți pregătiți să dezvolte în conștiința copilului imaginea unei justiții autentice și respectabile, de dascăli care să consolideze această imagine, de profesioniști ai dreptului care să contribuie la realizarea unei justiții în care omul de pe stradă să aibă încredere. Poate că nu în ultimul rând avem nevoie de legi clare, necesare și rezonabile prin care să se facă dreptate și care să provoace respect față de un sistem de norme care prin utilitate și aplicare se dovedesc necesare.

Am ferma convingere că într-o proporție covârșitoare magistrații sunt bine pregătiți profesional și că majoritatea normelor sunt construite și aplicate cu bună credință. Și totuși, în acest context social zgomotos și agresiv, fiecare încercare nereușită de săvârșire a justiției este preluată prin mijloacele eficiente ale mass-mediei, promovându-se astfel o imagine umbrită asupra întregului sistem judiciar și a justiției ca valoare socială. Înțelegând că un concept precum cel de „adevăr judiciar” este util și se referă la realitatea unui „adevăr contextual” generat de probele aflate la dosar, de pregătirea profesională a judecătorului și buna intenție a acestuia, dând astfel șansa unui apel la o instanță superioară, însăși recunoașterea prin care ne asumăm că adevărul cu care operează judecătorul este un altfel de adevăr decât adevărul autentic, afectează încrederea justițiabilului în justiția săvârșită de om.

În același timp, atât de clamata și necesara celeritate cu care trebuie săvârșit actul de dreptate, de multe ori confirmând „teoria pendulului”, o teorie a extremelor, devine o judecată grăbită, bazată pe un adevăr contextual, în detrimentul justiției autentice – afectând credibilitatea în actul de justiție, act fundamental pentru dezvoltarea firească a unei societăți. Este adevărat că o dreptate venită prea târziu își pierde din utilitate, dar nici nu putem califica soluționarea grăbită a unei cauze ca fiind un succes, atâta vreme cât justiția autentică este sacrificată în detrimentul unei cvasijustiții rapide.

Continuând această „listă neagră” a conceptelor ce au un rol pozitiv, dar și efecte conexe negative, amintim de celebrul principiu al „formei care înghite fondul”, principiu ce impune prioritar valoarea procedurii și formei în detrimentul actului de dreptate! Această abordare, justificată practic, este greu de explicat celui ce are dreptate, dar este afectat în dreptul său din cauza neîndeplinirii unor condiții de formă.

Pentru a evita unele interpretări eronate, precizăm că existența unui „adevăr judiciar”, a celerității actului de justiție și a unor principii care impun forma în detrimentul fondului sunt impuse de practică, sunt utile, dar produc și unele efecte negative din perspectiva relației dintre justițiabil și justiție.

Am descoperit că „lista neagră” este, din păcate, mai lungă. Fără a dori însă să cuprindem în acest material toate conceptele, principiile și mecanismele necesare săvârșirii actului de justiție, dar care, în același timp, o și vulnerabilizează, încheiem acest eseu pledând pentru valoarea justiției și pentru rolul responsabil pe care îl au profesioniștii care o săvârșesc.

Poate că este momentul să reinterpretăm unele mecanisme.

Poate că, plecând de la îngrijorările lui Thrasymachus, care în dialogul lui Platon – Republica – provocându-l pe Socrate pe tema naturii dreptății susținea că justiția este folosită invariabil și fatal în avantajul celor ce dețin puterea -, ar trebui să ne apropiem de conceptul biblic al justiției și să construim mecanisme care să apropie „interesul public” de „interesul poporului”, generând o autentică justiție săvârșită de om, pentru om, cu responsabilitate și respect față de Dumnezeu și cetate.

Pentru aceasta este nevoie de implicarea cu bună credință a fiecărui corp profesional implicat în justiția preventivă sau în actul de dreptate realizat de instanțele judiciare. Este nevoie de o educație preventivă realizată din etape timpurii constant și responsabil.

Este nevoie să nu uităm că justiția are origini divine și că textul din Matei 7:1 este perfect valabil: „Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura”.

---