Invocarea neîndeplinirii condiţiei de „bun aparţinând altuia” ca urmare a faptului că acţiunea ce se impută a fost exercitată asupra unor bunuri ce nu aparţineau în exclusivitate persoanei vătămate. Respingerea recursului în casație ca fiind nefondat

• NCC: art. 339
• NCC: art. 667
• NCP: art. 253 alin. (1)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1)
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1

Prin Decizia penală nr. 108/A din 19 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală s-a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 264 din 2 iunie 2022 pronunțată de Judecătoria Cornetu, care a fost desființată, în parte, iar în rejudecare:

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării acestei pedepse sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, calculat conform dispozițiilor art. 92 alin. (1) din C. pen.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 430/RC din 29 iunie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Sintagma „nu este prevăzută de legea penală”, regăsită în cuprinsul normei de procedură penală evocate, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se realizează exclusiv prin raportare la starea de fapt reținută, cu titlu definitiv, în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, în data de 05.01.2019, în jurul orelor 12:00, inculpatul A. a pătruns în curtea imobilului din com. Clinceni, str. x C, jud. Ilfov, unde locuiește persoana vătămată B. (soția sa, cu care se afla în proces de divorț) și a distrus cele patru anvelope ale autoturismului marca x cu număr de înmatriculare x (bun comun dobândit în timpul căsătoriei și aflat în folosința persoanei vătămate), precum și o plasă de protecție anti-insecte de la o fereastră a locuinței.

Invocând incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat a susținut, în esență, că nu este îndeplinită condiția de „bun aparținând altuia” impusă de art. 253 alin. (1) din C. pen. obiectului material al infracțiunii de distrugere, ca urmare a faptului că acțiunea ce i se impută a fost exercitată asupra unor bunuri ce nu aparțineau în exclusivitate persoanei vătămate, ci se aflau în proprietatea codevălmașă a acesteia din urmă și a inculpatului.

Criticile recurentului inculpat inculpatul A. sunt nefondate.

Potrivit art. 253 alin. (1) din C. pen., „(1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum și înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.

Infracțiunea de distrugere, în varianta tip, este o faptă penală comisivă cu conținut alternativ; ea se poate realiza, din punct de vedere obiectiv, prin comiterea uneia dintre următoarele acțiuni: distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului după ce au fost luate, înlăturarea măsurilor de conservare sau de salvare. Așadar, pentru existența elementului material al infracțiunii de distrugere este suficientă săvârșirea oricăreia dintre acțiunile enumerate mai sus.

Obiectul material al infracțiunii de distrugere, în varianta tip, este reprezentat de un bun, mobil sau imobil, care aparține unei persoane, iar cerința esențială pentru realizarea elementului material al acestei variante este aceea ca bunul să aparțină altei persoane, nu făptuitorului.

Potrivit dispozițiilor art. 339 din C. civ., „bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților”.

Conform art. 667 din C. civ., „Există proprietate în devălmășie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune”.

Așadar, dreptul de proprietate în devălmășie este o formă a proprietății comune, a cărei particularitate este aceea că bunurile care fac obiectul său aparțin nedivizat tuturor titularilor dreptului, care le stăpânesc împreună.

Contrar susținerilor apărării, Înalta Curte reține că ceea ce caracterizează infracțiunea de distrugere, în varianta tip, este că norma de incriminare nu impune condiția ca persoana vătămată, subiect pasiv al infracțiunii, să fie titularul exclusiv al dreptului de proprietate asupra bunurilor ce constituie obiect material al infracțiunii. Legea penală nu impune o atare condiție de natură a restrânge sfera de aplicare a normei de incriminare și nici nu atribuie, în cuprinsul altor dispoziții penale, un anume înțeles noțiunii de „bun aparținând altuia”, pentru a se justifica o eventuală interpretare restrictivă a textului.

Aceasta înseamnă că prevederile art. 253 alin. (1) din C. pen. ocrotesc relațiile sociale referitoare la integritatea bunurilor fără a se distinge în funcție de natura dreptului de proprietate – exclusivă sau comună – ce se exercită asupra acestora, esențial fiind doar ca bunurile ce constituie obiect material al distrugerii să aparțină altei sau și altei persoane, chiar dacă nu în mod exclusiv.

Or, în cauza de față, s-a reținut cu titlu definitiv că bunurile care au făcut obiectul infracțiunii de distrugere pentru care a fost condamnat recurentul inculpat sunt bunuri comune, în devălmășie, dobândite în timpul căsătoriei acestuia cu persoana vătămată B.. Prin urmare, într-o atare ipoteză, consecințele vătămătoare ale acțiunii incriminate nu s-au produs doar asupra dreptului de proprietate al inculpatului, ci au afectat și dreptul de proprietate codevălmașă al persoanei vătămate, fiind îndeplinită cerința textului de incriminare.

Contrar susținerilor recurentului, pentru realizarea distrugerii este irelevant că dreptul de proprietate comună asupra bunurilor degradate nu este divizat pe cote părți, iar bunurile nu sunt împărțite în materialitate lor. Aceste operațiuni juridice, la fel ca și restul aspectelor de natură civilă invocate în motivele scrise de recurs în casație, prezintă importanță exclusiv din perspectiva identificării modalităților civile de încetare a formelor de proprietate comună și a efectelor lor patrimoniale, fiind, însă, irelevante în privința existenței unui drept propriu-zis de proprietate al subiectului pasiv asupra bunului distrus/degradat și, implicit, în privința atingerii aduse acestui drept prin acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii.

A admite interpretarea apărării, în sensul în care ar fi necesară stabilirea cotelor părți ce revin proprietarilor comuni, înseamnă a adăuga normei de drept penal condiții pe care ea nu le prevede, restrângându-se, astfel, sfera sa de aplicare la anumite forme de proprietate, cu excluderea inerentă, din domeniul de incidență al mijloacelor de protecție penală, a proprietății devălmașe.

O atare interpretare contravine voinței legiuitorului care, de vreme ce nu a introdus în conținutul art. 253 alin. (1) din C. pen. condiții de natura celor invocate de recurentul inculpat, a înțeles să ocrotească, pe cale de consecință, relațiile patrimoniale referitoare atât la bunurile asupra cărora alte persoane dețin un drept de proprietate exclusivă, cât și la bunurile asupra cărora acestea din urmă exercită, alături de autorul infracțiunii, un drept de proprietate comună, fie ea devălmașă. Din această perspectivă, norma de incriminare este clară, previzibilă și nu ridică probleme de interpretare pe tărâmul art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, referitor la principiul legalității infracțiunilor.

În mod asemănător, realizarea conținutului tipic al infracțiunii analizate nu este condiționată de eventuala lichidare prealabilă (în condițiile art. 52 din C. proc. pen. sau pe cale separată) a comunității de bunuri și nici de determinarea cotei-părți ce revine fiecărui soț, fiind suficient să se constate, astfel cum s-a argumentat în precedent, că bunul distrus nu aparține exclusiv autorului faptei de distrugere, ci asupra sa exercită un drept de coproprietate sau de proprietate devălmașă și alte persoane.

În acest context, Înalta Curte conchide că în cauză sunt realizate toate cerințele de conținut tipic obiectiv specifice infracțiunii de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (1) din C. pen., reținută în sarcina inculpatului A., criticile acestuia în recurs în casație fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 108/A din data de 19 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.