Hotărârea CJUE C-126/23 din 7 noiembrie 2023. (In)admisibilitatea unui sistem de despăgubire în cascadă potrivit ordinii de devoluțiune succesorală în cazul unei acțiuni civile derivată dintr-o infracțiune

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

I. ASPECTE INTRODUCTIVE ȘI CADRUL LEGAL ÎN MATERIE

Cauza C‑126/23 a avut ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Tribunalul Ordinar din Veneția, în temeiul articolului 267 TFUE, în cadrul unui litigiu între părinții, sora și copiii victimei unei infracțiuni de omor, pe de o parte, și Președinția Consiliului de Miniștri și Ministerul de Interne, pe de altă parte, în legătură cu despăgubirea de către statul italian, ca urmare a insolvabilității autorului infracțiunii de omor, pentru prejudiciul pe care l‑au suferit din această cauză.

Cererea a privit interpretarea art. 12 alin. (2) din Directiva 2004/80/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind despăgubirea victimelor infracționalității, precum și a art. 20 și 21, a art. 33 alin. (1) și a art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Potrivit art. 1 din Decizia‑cadru 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale „în sensul prezentei decizii‑cadru: (a) «victimă» înseamnă persoana fizică care a suferit un prejudiciu, inclusiv o atingere a integrității sale fizice sau mentale, o suferință morală sau o pierdere materială, cauzată direct de acte sau omisiuni care încalcă dreptul penal al unui stat membru”.

În considerentele (5) și (10) ale Directivei 2004/80 se precizează următoarele: „(5) La 15 martie 2001, Consiliul adoptă Decizia‑cadru 2001/220/JAI […]. Întemeiată pe titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană, această decizie permite persoanelor să solicite reparații autorului infracțiunii ale cărei victime au fost, în cursul derulării unui proces penal. (10) Deseori, victimele infracțiunilor nu reușesc să obțină despăgubiri de la autorul infracțiunii ale cărei victime au fost, fie pentru că acesta din urmă nu dispune de resursele necesare pentru a respecta o hotărâre judecătorească prin care victimei îi sunt acordate daune‑interese, fie pentru că nu poate fi identificat sau acționat în justiție.”

Potrivit art. 12 din această din urmă directivă: „(1) Dispozițiile privind accesul la despăgubire în situațiile transfrontaliere stabilite prin prezenta directivă funcționează în temeiul sistemelor în vigoare în statele membre de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență pe teritoriile lor respective. (2) Toate statele membre asigură că dispozițiile de drept intern prevăd existența unui sistem de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență pe teritoriile lor respective care să garanteze o despăgubire echitabilă și corespunzătoare a victimelor.”

Conform art. 17, „prezenta directivă nu împiedică statele membre, în măsura în care aceste dispoziții sunt compatibile cu prezenta directivă: (a) să adopte sau să mențină dispoziții mai favorabile, în interesul victimelor infracțiunilor sau oricărei alte persoane afectate de o infracțiune; (b) să adopte sau să mențină dispoziții în vederea despăgubirii victimelor infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului lor sau a oricărei alte persoane afectate de aceste infracțiuni, sub rezerva unor eventuale condiții pe care le pot preciza statele membre în acest scop.”

Art. 2 din Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei‑cadru 2001/220/JAI a Consiliului prevede următoarele: „(1) În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: (a) «victimă» înseamnă: (i) o persoană fizică ce a suferit un prejudiciu, inclusiv o vătămare a integrității sale fizice, mentale sau emoționale, sau un prejudiciu economic, cauzate în mod direct de o infracțiune; (ii) membrii familiei unei persoane al cărei deces a fost cauzat în mod direct de o infracțiune și care au suferit prejudicii în urma decesului persoanei respective; (b) «membrii familiei» înseamnă soțul/soția, persoana care conviețuiește cu victima, fiind angajată într‑o relație intimă și gospodărind împreună cu aceasta de o manieră stabilă și continuă, rudele în linie directă, frații și surorile, precum și persoanele aflate în întreținerea victimei; […] (2) Statele membre pot stabili proceduri: (a) pentru limitarea numărului membrilor familiei care pot beneficia de drepturile prevăzute de prezenta directivă, ținând seama de circumstanțele individuale ale fiecărui caz; și (b) în sensul alineatului (1) litera (a) punctul (ii), pentru stabilirea membrilor familiei care au prioritate în ceea ce privește exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta directivă.”

II. ASPECTELE ÎNVEDERATE DE TRIBUNALUL ORDINAR DIN VENEȚIA

În data de 18.09.2018, Tribunalul din Padova l‑a condamnat pe autorul omorului fostei sale partenere, comis în Italia, la o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani și a dispus ca acesta să plătească o despăgubire provizorie membrilor familiei victimei care s‑au constituit părți civile.

Astfel, s‑au acordat 400.000 de euro fiecăruia dintre cei doi copii ai săi, 120.000 de euro tatălui său, mamei sale și surorii sale, precum și 30.000 de euro soțului supraviețuitor, de care era separată, dar nu divorțată.

La data de 01.02.2022, părinții, sora și copiii victimei, considerând că legea italiană introdusese, cu încălcarea Directivei 2004/80, importante limitări în ceea ce privește plata de despăgubiri victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență, au sesizat Tribunalul Ordinar din Veneția, care este instanța de trimitere.

Cererile lor au ca obiect stabilirea sumelor care trebuie să le fie plătite cu titlu de despăgubire, ca urmare a gradului lor de rudenie cu victima omorului, în mod „echitabil și corespunzător”, în sensul art. 12 alin. (2) din Directiva 2004/80.

În primul rând, aceștia au arătat că limitarea stabilită în legea națională, care prevede recunoașterea despăgubirii în favoarea părinților victimei numai în lipsa unui soț supraviețuitor și a unor copii și în favoarea fraților și a surorilor numai în lipsa unor persoane care să aparțină categoriilor menționate anterior, ar încălca obligația de despăgubire prevăzută la art. 12 din Directiva 2004/80, în măsura în care desemnează, dintre persoanele vătămate cărora le este recunoscut în mod abstract dreptul la despăgubire, persoanele care trebuie să fie despăgubite concret în mod arbitrar, fără referire la criterii echitabile și corespunzătoare în cazul de față.

În plus, în speță despăgubirea ar fi fost acordată și soțului supraviețuitor al victimei omorului, de care aceasta s‑a separat din anul 2006, cu aproape 11 ani înainte de decesul ei. Dreptul la despăgubire ar fi astfel recunoscut, deși legătura afectivă s‑a diminuat în mod evident până la punctul de a fi aproape inexistentă.

III. ÎNTREBAREA PRELIMINARĂ ADRESATĂ DE TRIBUNALUL ORDINAR DIN VENEȚIA

În aceste condiții, Tribunalul Ordinar din Veneția a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

• Având în vedere dispozițiile din dreptul intern, care condiționează plata despăgubirilor în favoarea părinților și surorii victimei omorului de inexistența soțului și a copiilor victimei, chiar dacă există o hotărâre cu autoritate de lucru judecat care cuantifică și în favoarea acestora dreptul la repararea prejudiciului și care îl obligă pe autorul infracțiunii la despăgubire: acordarea de despăgubiri părinților și surorii unei victime a unor infracțiuni intenționate săvârșite prin violență, în caz de omor, în temeiul dreptului intern, care este supusă condiției ca victima să nu aibă copii și soț (în ceea ce privește părinții) și ca aceasta să nu aibă părinți (în cazul fraților și surorilor), este conformă cu prevederile art. 12 alin. (2) din Directiva 2004/80 și ale art. 20 (Egalitatea în fața legii), art. 21 (Nediscriminarea), art. 33 alin. (1) (Protecția vieții de familie), art. 47 (Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (interzicerea discriminării)?”

 IV. ASPECTELE REȚINUTE DE CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

Astfel cum am arătat în cadrul capitolului referitor la cadrul legal aplicabil, potrivit art. 12 alin. (2) din Directiva 2004/80, toate statele membre asigură că dispozițiile de drept intern prevăd existența unui sistem de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență pe teritoriile lor respective care să garanteze o despăgubire echitabilă și corespunzătoare a victimelor.

Pentru a răspunde la întrebarea adresată, Curtea a considerat că trebuie mai întâi să stabilească dacă, în cazul omorului, „victimele” infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență în beneficiul cărora statele membre trebuie să instituie, în temeiul art. 12 alin. (2) din Directiva 2004/80, un sistem național de despăgubire includ, pe lângă persoana decedată ca urmare a acestei infracțiuni, membrii familiei apropiați de aceasta, precum părinții săi și frații și surorile sale, iar apoi, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă se poate considera că un sistem național de despăgubire „în cascadă” potrivit ordinii devoluțiunii succesorale garantează acestor victime o despăgubire „echitabilă și corespunzătoare”, în sensul acestei dispoziții.

În ceea ce privește noțiunea de „victime” în sensul art. 12 alin. (2) din Directiva 2004/80, Curtea a reținut că deoarece nici această dispoziție, nici această directivă nu cuprind o definiție a acestei noțiuni, iar dispoziția menționată nu face nicio trimitere la legislațiile naționale în ceea ce privește semnificația care trebuie reținută pentru aceasta, noțiunea menționată trebuie considerată o noțiune autonomă de drept al Uniunii, care trebuie interpretată în mod uniform pe teritoriul acesteia, conform sensului obișnuit al termenului respectiv în limbajul curent, ținând seama de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte și de contextul în care este utilizat^[1].

În ceea ce privește sensul obișnuit al termenului „victime” în limbajul curent, Curtea a considerat că este necesar să se constate că acesta poate fi înțeles în sensul că vizează atât persoanele care au fost ele însele supuse infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență, în calitatea lor de victime directe, cât și membrii familiei apropiați de acestea atunci când suportă, prin ricoșeu, consecințele acestei infracțiuni, în calitatea lor de victime indirecte.

În ceea ce privește obiectivul urmărit de art. 12 alin. (2) din Directiva 2004/80, trebuie precizat că această dispoziție urmărește să garanteze cetățeanului Uniunii dreptul la o despăgubire echitabilă și corespunzătoare pentru prejudiciile suferite pe teritoriul unui stat membru în care se află, impunând fiecărui stat membru să adopte un sistem de despăgubire a victimelor pentru orice infracțiune intenționată săvârșită prin violență pe teritoriul său^[2].

În această privință, Curtea a considerat relevant să arate că Propunerea de directivă a Consiliului privind despăgubirea victimelor infracționalității [COM(2002) 562 final] (JO 2003, C 45 E, p. 69), care urmărea nu numai să faciliteze accesul la despăgubire în situațiile în care infracțiunea a fost săvârșită în alt stat membru decât cel în care are reședința victima, ci și să stabilească norme minime în materie de despăgubire a victimelor infracționalității, prevedea în mod explicit, la art. 2 alin. (1) litera (b), care figurează în partea din directivă care stabilește aceste norme minime, obligația statelor membre de a despăgubi „rudele apropiate”, precum și „persoanele aflate în întreținerea” victimelor decedate ca urmare a rănilor lor.

Deși o asemenea precizare nu figurează în Directiva 2004/80, Curtea a considerat că reiese totuși din lucrările pregătitoare ale acestei directive, în special din propunerea de compromis prezentată de președinția Consiliului la 26 martie 2004 (documentul 7752/04), că acest lucru se datorează simplului fapt că legiuitorul Uniunii nu a urmat propunerea referitoare la acest al doilea obiectiv, care constă în stabilirea unor norme minime în materie de despăgubire a victimelor infracționalității.

Astfel, Curtea a considerat că această împrejurare nu înseamnă nicidecum că legiuitorul Uniunii ar fi dorit să îi excludă complet din domeniul de aplicare ratione personae al acestei directive pe membrii de familie apropiați de persoana decedată ca urmare a unei infracțiuni intenționate săvârșite prin violență și să priveze astfel de orice protecție persoane care sunt totuși afectate de o asemenea faptă.

De asemenea, Curtea a statuat că această interpretare este susținută și de contextul în care se înscrie art. 12 alin. (2) din Directiva 2004/80, instanța europeană făcând trimitere la definiția noțiunii de „victimă” din cuprinsul Directivei 2012/29, definiție citată în cadrul capitolului aferent cadrului legal aplicabil.

În acest context, instanța europeană a reținut că, potrivit lucrărilor pregătitoare referitoare la Directiva 2012/29, astfel cum reiese din expunerea de motive referitoare la Propunerea Parlamentului European și a Consiliului de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității [COM(2011) 275 final, p. 7], această definiție a noțiunii de „victime” se justifică prin considerația că membrii familiei suferă de asemenea un prejudiciu ca urmare a infracțiunii săvârșite și, în caz de deces al victimei, sunt adesea considerați reprezentanți ai acesteia.

Or, trebuie să se considere că definiția noțiunii de „victime” prevăzută la art. 2 alin. (1) lit. (a) din Directiva 2012/29 clarifică domeniul de aplicare al acestei noțiuni, astfel cum figurează la art. 12 alin. (2) din Directiva 2004/80.

Astfel, Curtea a subliniat faptul că, potrivit expunerii de motive citată, Directiva 2012/29 are vocația de a defini „cadrul orizontal care permite să se răspundă nevoilor tuturor victimelor criminalității”.

Astfel, având în vedere că Directivele 2004/80 și 2012/29 privesc protecția victimelor criminalității, ele au astfel, după cum reiese din considerentul (5) al Directivei 2004/80, domenii de aplicare care se suprapun.

Prin urmare, trebuie să se considere că noțiunea de „victime”, în sensul acestei dispoziții, în beneficiul cărora statele membre trebuie să instituie un sistem național de despăgubire, trebuie înțeleasă ca fiind susceptibilă să includă victimele indirecte ale unei infracțiuni intenționate săvârșite prin violență, precum membrii familiei apropiați ai persoanei decedate ca urmare a acestei infracțiuni, atunci când ei suportă, prin ricoșeu, consecințele acesteia.

În aceste condiții, Curtea a reținut că, în al doilea rând, trebuie să se examineze dacă se poate considera că o reglementare națională care, în cazul omorului, condiționează dreptul la despăgubire al părinților persoanei decedate ca urmare a unei infracțiuni intenționate săvârșite prin violență de absența unui soț supraviețuitor și a unor copii ai acesteia, iar dreptul fraților și surorilor acestei victime de lipsa părinților menționați poate fi considerată ca garantând acestor victime o despăgubire „echitabilă și corespunzătoare”, în sensul art. 12 alin. (2) din Directiva 2004/80.

În jurisprudența sa^[3], Curtea a reținut că un stat membru ar depăși marja de apreciere acordată de dreptul Uniunii dacă dispozițiile sale naționale ar prevedea o despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență pur simbolică sau vădit insuficientă în raport cu gravitatea consecințelor, pentru aceste victime, ale infracțiunii săvârșite.

Astfel, Curtea a reținut că statele membre pot, în exercitarea marjei de apreciere de care dispun, să decidă, asemenea Republicii Italiene, să instituie un sistem național de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență care să limiteze beneficiul acestui sistem la membrii familiei apropiați de persoana decedată, acordând astfel prioritate unora dintre acești membri, precum soțul supraviețuitor și copiii, față de alți membri ai acestei familii, precum părinții, ca și frații și surorile.

O astfel de abordare „în cascadă” corespunde celei prevăzute în mod explicit la art. 2 alin. (2) din Directiva 2012/29, care permite statelor membre să instituie proceduri care vizează limitarea numărului de membri de familie susceptibili să beneficieze de drepturile prevăzute în această directivă ținând seama de particularitățile fiecărui caz.

Cu toate acestea, un sistem național de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență nu poate, în temeiul logicii devoluțiunii succesorale, să excludă în mod automat anumiți membri ai familiei de la beneficiul oricărei despăgubiri ca urmare a simplei prezențe a altor membri ai familiei, fără să poată fi luate în considerare alte considerații decât această ordine de devoluțiune, precum, printre altele, consecințele materiale care rezultă pentru acești membri de familie din decesul ca urmare a unui omor al persoanei în cauză sau faptul că membrii menționați se aflau în întreținerea persoanei decedate sau locuiau împreună cu aceasta.

Astfel, un asemenea regim național de despăgubire nu ține seama de suferința și de gravitatea consecințelor infracțiunii pentru acestea și, prin urmare, nu contribuie în mod adecvat la repararea prejudiciului lor material și moral.

Rezultă că un sistem național de despăgubire a victimelor infracțiunilor intenționate săvârșite prin violență, precum cel în discuție în litigiul principal, în care sunt excluse victime, ca urmare a unei ordini de prioritate predefinite între diferitele victime care au vocația de a fi despăgubite și întemeiat numai pe natura legăturilor de familie, din care sunt deduse simple prezumții cu privire la existența sau la importanța prejudiciilor, nu poate conduce la o „despăgubire echitabilă și corespunzătoare”, în sensul art. 12 alin. (2) din Directiva 2004/80.

Pentru motivele arătate, Curtea a statuat următoarele:

• Art. 12 alin. (2) din Directiva 2004/80/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind despăgubirea victimelor infracționalității trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care prevede un sistem de despăgubire pentru infracțiunile intenționate săvârșite prin violență care condiționează, în caz de omor, dreptul la despăgubire al părinților persoanei decedate de absența unui soț supraviețuitor și a unor copii ai acesteia din urmă, iar dreptul fraților și surorilor acesteia, de absența părinților menționați.

V. CONCLUZII

Din cele prezentate rezultă că dreptul național român prevede garanții suplimentare față de cel european, având în vedere că nu limitează în vreun fel categoriile de persoane ce pot solicita obținerea de daune ca urmare a săvârșirii de către o persoană a unei infracțiuni.

Astfel, potrivit legislației noastre naționale, respectiv potrivit art. 79 Cod procedură penală, „persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală se numește persoană vătămată”, iar potrivit art. 84 alin. (1) din Codul de procedură penală, „persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal și se numește parte civilă”.

Din articolele citate rezultă că dreptul nostru național nu limitează în vreun fel persoanele care pot solicita daune generate de săvârșirea unei infracțiuni, nefiind excluse, în mod automat, respectiv în baza unor criterii prestabilite, anumite categorii de persoane.

Important de observat este faptul că legislația noastră procesual penală nu operează cu termenul de „victimă”, ci cu cel de „persoană vătămată”, astfel că orice persoană ce consideră că a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin săvârșirea unei infracțiuni de către o anumită persoană împotriva sa sau împotriva unui membru al familiei sale/unui prieten/unui apropiat/unei cunoștințe, se poate constitui parte civilă în procesul penal, însă, desigur, trebuie să demonstreze legătura pe care o avea cu victima respectivei infracțiuni.

În final, instanța de judecată este cea care verifică realitatea legăturii precizate de persoana vătămată care se constituie parte civilă în procesul penal, aceasta stabilind dacă se impune acordarea unor daune, precum și cuantumul acestora.

---