Funcționarul public și „imunitatea absolută” – cine plătește pentru abuzurile birocratice?

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Orice persoană care dorește să edifice o construcție trebuie să parcurgă procedura administrativă a autorizării, care cuprinde, în principiu, următorul traseu: emiterea certificatului de urbanism, obținerea tuturor avizelor indicate în cuprinsul acestuia, emiterea autorizației de construire, recepția la terminarea lucrărilor și emiterea certificatului de atestare a edificării construcției. Toate aceste etape presupun concursul funcționarilor publici cu atribuții în materie de urbanism sau alte domenii de specialitate conexe (mediu, gospodărirea apelor, patrimoniu cultural etc.).

În ultimii ani, în principalele orașe dezvoltate din țară, se observă o adevărată cruciadă pornită de „apostolii” spațiilor verzi, ai anumitor O.N.G.-uri cu o activitate mai mult sau mai puțin „subterană”, precum și ai extinderii aproape fără limite a zonelor protejate/de protecție. Unii demnitari au înțeles să ducă o politică în materie de urbanism și amenajare a teritoriului pe principiul activist „scopul scuză mijloacele”, cu încălcarea flagrantă dreptului de proprietate privată pe care îl garantează orice stat democratic modern și cu exproprierea de facto, fără vreo despăgubire prealabilă, a proprietarilor privați.

În realitate, procedurile de expropriere nu sunt niciodată inițiate și, cu atât mai puțin finalizate, proprietarii rămânând cu imobilele și proiectele în curs de dezvoltare blocate. Acest lucru nu doar că prejudiciază grav patrimoniul, drepturile și interesele investitorilor privați, dar are un impact semnificativ și asupra bugetelor locale. Posibilitatea dezvoltării proiectelor imobiliare de către persoanele fizice sau juridice de drept privat, cu respectarea dreptului de proprietate garantat de orice stat democratic, modern, susține în mod substanțial bugetele locale, prin achitarea taxelor aferente avizelor și autorizațiilor de construire, dar și a unor impozite locale mult mai mari față de cele datorate pentru terenurile neconstruite.

În plus, dezvoltarea proiectelor imobiliare ar aduce un beneficiu și pe piața forței de muncă, prin plata salariilor, a contribuțiilor cu asigurările sociale, precum și a altor obligații legale.

Sub umbrela unor interese generale perfect legitime, precum protecția mediului, evitarea aglomerărilor urbane sau protecția patrimoniului construit (e drept, la sute de metri distanță de imobilul autorizat, dar nimeni nu pare că mai analizează asemenea detalii), aleșii, prin aparatul de specialitate aflat în subordine, își impun pe diverse căi politica de „reglementare” și de autorizare. Paradoxal, consecințele negative ale acestui „bine colectiv”, impus cu forța, nu se răsfrâng doar asupra investitorilor privați care doresc edificarea construcției, ci și asupra utilizatorilor finali, care devin victimele unei oferte insuficiente de imobile pe piață, fiind nevoiți să plătească sume mult mai mari decât ar fi fost firesc, uneori chiar ridicol de mari pentru achiziționarea imobilului.

Când autorizațiile devin arme împotriva dezvoltării

Pentru a avea o investiție imobiliară conformă, un dezvoltator serios și responsabil, care dorește să livreze imobilele în graficele de timp asumate față de clienții finali, cu respectarea tuturor standardelor de calitate în construcții, alocă sume considerabile în avans, prin contractarea de servicii de proiectare ample, materiale de construcții (al căror preț s-a majorat considerabil odată cu războiul din Ucraina), servicii de executare construcții sau mână de lucru în regim propriu și costuri pentru servicii legale. Sursele private de finanțare pentru toate acestea pot proveni din aporturi la capitalul social, credite comerciale sau chiar din listarea la bursă.

Blocarea unui proiect imobiliar implică ample prejudicii care cuprind: cheltuieli de judecată, suportate de investitor pentru a anula în justiție actele administrative nelegale, precum și pentru a justifica în fața clienților finali întârzierea livrării imobilului (nedorită inclusiv de către dezvoltator, dar de neevitat) în termenul prevăzut în antecontractul semnat, indisponibilizarea sumelor plătite în avans (care rămân „în aer”, până se va pronunța instanța), costuri suplimentare cu partenerii contractuali (cu care trebuie prelungite angajamentele inițial asumate), înlesniri de la bancă/finanțatori la rambursarea împrumuturilor, depozitarea materialelor achiziționate până la reluarea lucrărilor, conservarea și paza construcțiilor deja realizate și altele asemenea. La acestea, se adaugă și cheltuirea banului public de către primar și aparatul de specialitate, care trebuie să fundamenteze (mai mult sau mai puțin inspirat și justificat) numeroasele acte și avize, să formuleze răspunsuri la plângeri prealabile și să reprezinte în justiție interesele municipiului.

Pe lângă timpul irosit de către reprezentanții instituțiilor publice pentru formularea de răspunsuri, deplasările către instanțele de judecată, prezentarea efectivă în fața instanțelor în vederea susținerii apărărilor, acestea sunt pasibile și de achitarea unor sume considerabile către proprietarul imobilului cu titlu de daune-interese și cheltuieli de judecată, sume care, evident, se adaugă celor neîncasate de către bugetele locale. Prejudiciul total rezultat are un impact major asupra economiei naționale, fiind alcătuit din sumele neîncasate pentru eliberarea documentelor solicitate, din sumele neîncasate cu titlu de impozite, contribuții, dobânzi, precum și din sumele alocate pentru justificarea refuzurilor.

Într-un moment de pretinsă dificultate economică, autoritățile locale preferă să irosească sumele care ar trebui direcționate către bugetele locale, în loc să înlocuiască aceasta pasivitate și rea-credință cu respectarea atribuțiilor de serviciu și eliberarea documentelor solicitate în mod legal de către contribuabili.

„Imunitatea absolută” a funcționarilor publici – o iluzie periculoasă

Peisajul anterior descris este o realitate „grație” aleșilor locali și funcționarilor din subordinea acestora, care consideră că funcția publică le oferă o imunitate absolută de răspundere (civilă, administrativă sau penală) și fie refuză nejustificat să răspundă la cereri sau să emită acte și avize, fie impun avize fără vreo bază legală (pe principiul „să suflăm și în iaurt”), fie blochează emiterea actului final prin refuzul de a îndeplini operațiunile intermediare. Putem descrie numeroase astfel de situații, însă ne rezumăm la două cazuri elocvente.

Cazuri relevante: când instanțele sunt chemate să cenzureze abuzurile

Primul caz vizează un litigiu de la nivelul Municipiului București, în cadrul căruia, ulterior edificării construcției și semnării procesului-verbal la terminarea lucrărilor (chiar de către reprezentanții primăriei generale!), care atestă din punct de vedere tehnic conformitatea construcției cu absolut toate normativele în vigoare, clientul s-a lovit de refuzul nejustificat al primarului general de a emite certificatul de atestare a edificării construcției care i-ar fi permis să înscrie dreptul de proprietate asupra construcției în cartea funciară și, mai departe, să procedeze la înstrăinarea către clienții finali. Motivele care stau la baza refuzului și, ulterior, a atacării separate a procesului-verbal la terminarea lucrărilor, considerat perfect legal cu doar câteva luni în urmă de aceeași administrație, sunt dintre cele mai hilare, „crasa nelegalitate” constând în faptul că suprafața construită autorizată este de 770 m.p., dar suprafața efectiv construită este de 767 m.p. (deci cu 3 m.p. în minus!), respectiv faptul că suprafața desfășurată autorizată este de 8.850 m.p., în timp ce suprafața construită desfășurată efectivă este de 8.856 m.p. (deci cu doar 6 m.p. în plus!). Pentru ca tabloul absurdului să fie complet, la finalul anului 2024, intervine și legiuitorul, care încurajează un evident dublu standard, prevăzând expres că pentru proiectele de infrastructură de transport de interes național și de metrou gestionate de Societatea de Transport cu Metroul București «Metrorex» S.A., dreptul de proprietate asupra construcțiilor se înscrie în cartea funciară în baza autorizației de construire emise de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, precum și a celorlalte dispoziții legale în materie și a unei documentații cadastrale, fără obligativitatea eliberării de către autoritatea competentă emitentă a autorizației de construire a unui certificat de atestare a construcției

Al doilea caz vizează o soluție definitivă favorabilă cu privire la un imobil din Municipiul Iași, prin care instanța a decis că avizul nefavorabil emis de Consiliului Județean Iași este un act administrativ ce poate fi cenzurat de instanța de contencios. Anterior, administrația publică se prevalase de caracterul de simplă operațiune prealabilă a acestui aviz, diferită ca natură de actul administrativ final reprezentat de autorizația de construire, pentru a sustrage în realitate de la controlul instanțelor acest aviz, în contextul în care era evident că argumentele Consiliului Județean Iași nu erau nici măcar aproape de litera și spiritul reglementărilor aplicabile.

Abuzul administrativ costă, dar cine achită nota de plată?

Toate aceste tertipuri juridice aparent legale reprezintă în realitate un abuz în exercitarea raporturilor de serviciu, abuz pe care legea îl sancționează, printre altele prin atragerea răspunderii solidare cu autoritatea publică a persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea, adoptarea sau încheierea actului nelegal ori care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim sau nesoluționarea în termenul legal.

Astfel, în măsura în care se stabilește vinovăția sub forma intenției a persoanei în exercitarea atribuțiilor de serviciu și acțiunea pentru acordarea despăgubirilor este admisă, prejudiciile exemplificate mai sus pot fi recuperate în primul rând de către investitorul păgubit, iar apoi inclusiv de către municipiul condamnat, care se poate întoarce în regres împotriva funcționarului public sau demnitarului care a exercitat funcția cu rea-credință.

Nu în ultimul rând, facem precizarea că acordarea despăgubirilor nu exclude alte tipuri de răspundere ce revine, potrivit legii, semnatarilor actelor sau persoanelor cu atribuții în procesul de autorizare, răspundere ce poate avea natură penală, contravențională sau disciplinară, în funcție de datele concrete ale cauzei.

Colaborare, nu confruntare

În loc de concluzii, ne exprimăm speranța că administrația publică locală poate fi într-adevăr un partener de bună-credință, al tuturor cetățenilor contribuabili (fie ei persoane fizice sau juridice) și constatăm faptul că mirajul „orașelor verzi și liniștite” nu poate să ignore trendul ascendent al dezvoltării economice din marile orașe ale țării, cu toate aglomerările urbane inerente acestei creșteri. Centre economice puternice înseamnă o țară puternică economic, iar climatul politico-economic regional și global reclamă o reziliență mai mare a statelor. În acest scop, este necesară o colaborare mai eficientă la nivel local între administrație și cei administrați.