Evaluarea despăgubirilor necesare pentru repararea prejudiciului moral cauzat intimatului-reclamant prin arestarea injustă timp de 116 zile şi pentru vătămarea adusă drepturilor nepatrimoniale

• Legea nr. 47/1992: art. 11 alin. (3)
• Legea nr. 47/1992: art. 31 alin. (1)
• Legea nr. 7/2006: art. 61 alin. (1)
• Legea nr. 7/2006: art. 92 alin. (3)
• Legea nr. 78/2000: art. 13^2
• NCC: art. 221
• NCC: art. 222
• NCP: art. 297 alin. (1)
• NCP: art. 309
• NCP: art. 38 alin. (1)
• NCP: art. 5
• NCPC: art. 276 alin. (6)
• NCPC: art. 451 alin. (2)
• NCPC: art. 453
• NCPC: art. 483 alin. (3)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 521 alin. (3)
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b)
• NCPP: art. 276
• NCPP: art. 539-540
• NCPP: art. 9 alin. (5)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 3 iunie 2020, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la data de 11 iunie 2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în principal, la plata sumei de 117.335,56 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, și a sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, iar, în subsidiar, la plata sumei de 95.268,56 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, cu cheltuieli de judecată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 344 din 28 februarie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul prezentului demers judiciar este reprezentat de cererea prin care reclamantul A., în temeiul art. 539-540 C. proc. pen. (și în subsidiar, în temeiul art. 453 C. proc. civ. raporta la art. 276 C. proc. pen.), a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a privării sale de libertate, în cadrul procedurii penale ce s-a desfășurat împotriva sa și care a fost finalizată printr-o soluție de achitare.

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele de fond și care nu a fost contestată de părți, relevă faptul că intimatul-reclamant a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2015 din data de 8 aprilie 2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Corupției, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) și art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., precum și a infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) și art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Intimatul-reclamant a fost reținut pe o durată de 24 ore în data de 16 martie 2015 și apoi a fost arestat preventiv în perioada 17 martie 2015 – 9 iulie 2015, constatându-se că există date și indicii din care rezultă presupunerea rezonabilă că acesta, împreună cu ceilalți inculpați, au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați și că măsura arestării preventive se impune pentru o mai bună desfășurare a procesului penal.

Prin sentința penală nr. 30 din data de 14 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, intimatul-reclamant a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, din care s-a dedus reținerea de 24 ore din 16 martie 2015 și prevenția din perioada 18 martie 2015 – 9 iulie 2015 inclusiv.

Ulterior, prin decizia penală nr. 301 din data de 8 octombrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus achitarea intimatului-reclamant sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală ca infracțiuni.

Prin primul motiv de recurs, circumscris motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a susținut că soluția instanței de apel este rezultatul încălcării normelor legale incidente speței, arătând că pricina trebuia analizată din perspectiva normei generale prevăzute la art. 9 alin. (5) C. proc. pen. și a garanțiilor procesuale reglementate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în condițiile în care, prin decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea doar a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen.

Critica este nefondată, iar instanțele de fond, făcând aplicarea dezlegărilor date prin decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale, au stabilit în mod corect că sunt aplicabile dispozițiile art. 539 C. proc. pen., în vederea acordări de despăgubiri pentru daunele materiale și morale produse intimatului-reclamant, în urma privării sale injuste de libertate.

Ca atare, validând soluția primei instanțe, din această perspectivă, curtea de apel a reținut că dispozitivul și considerentele acestei decizii sunt suficiente pentru a recunoaște dreptul intimatului-reclamant la repararea prejudiciului material și/sau moral cauzat prin privarea nedreaptă de libertate timp de 116 zile, chiar dacă prevederile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. nu au fost declarate neconstituționale până la acest moment.

Prin decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale, s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională.

Drept urmare, ulterior publicării deciziei nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 494 din data de 12 mai 2021, dispozițiile art. 539 C. proc. civ. nu au devenit neconstituționale în integralitatea lor, ci sunt aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de instanța de contencios constituțional, în sensul că această prevederi legale recunoasc dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare.

A considera contrariul ar însemna, în acord cu cele reținute și de instanța de apel, o încălcare a prevederilor art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forța juridică obligatorie a deciziilor Curții Constituționale.

În ceea ce privește obligativitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că „puterea de lucru judecat care însoțește actele pronunțate/emise de Curtea Constituțională se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acestea” (a se vedea spre exemplu decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 26 ianuarie 1995, decizia nr. 1415 din data de 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din data de 23 noiembrie 2009, sau decizia nr. 414 din data de 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din data de 4 mai 2010).

Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat în mod corect că tribunalul avea obligația de a aplica în cauză dezlegările date prin decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a instanței de contencios constituțional, iar recurentul-pârât nu poate invoca cu succes, pentru paralizarea demersului judiciar al intimatului-reclamant, faptul că până la acest moment nu au fost declarate neconstituționale și prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., apărare care tinde a lipsi de efecte juridice decizia Curții Constituționale anterior arătate.

De asemenea, Înalta Curte reține și că, prin decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că: «În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate.

În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia acuzației în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..»

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

În motivarea acestei dezlegări, instanța supremă a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 136 din data de 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (paragraful 45).

Considerentele decizitorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au în vedere faptul că, urmare a pronunțării decizie nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancționate prin decizia menționată, au dobândit o aplicare previzibilă și unitară (paragraful 47).

Totodată, s-a reținut că soluțiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și, ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 și 51).

A mai arătat instanța supremă și că cele două decizii obligatorii – decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 – nu oferă o viziune diferită asupra relevanței hotărârii de achitare în ce privește dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situații distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăși, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curții Constituționale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același cod.

Prin urmare, a constatat că aceste două decizii converg în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., evident, însă, pe laturi diferite.

Ca atare, față de cele reținute în considerentele hotărâri prealabile nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum au fost anterior arătate, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentului-pârât prin care acesta a invocat că soluția de achitare, întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., nu echivalează cu neîndeplinirea condițiilor dispunerii măsurilor reținerii și a arestării preventive la momentul la care au fost luate, dreptul la despăgubiri al intimatului-reclamant din prezenta cauză neraportându-se la o măsură privativă de libertate nelegală, ci la caracterul injust al acesteia, confirmat prin pronunțarea soluției de achitare.

Nu este de natură a determina o altă concluzie nici împrejurarea, susținută de recurentul-pârât, în sensul că dispozițiile art. 5 paragraful 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează un drept executoriu de reparație numai victimelor unei arestări sau detenții dispuse în condiții contrare celor statuate de paragrafele 1-4 al aceluiași text, care reglementează dreptul la libertate și condițiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerință permisă autorității statale în exercitarea acestui drept.

Aceasta, întrucât, potrivit celor statuate prin decizia Curții Constituționale nr. 136 din data de 3 martie 2021 și prin hotărârea prealabilă nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, legea națională astfel cum a fost interpretată, acordă un standard de protecție mai ridicat decât cel al Convenției, în materia garanțiilor pentru privarea de libertate.

Recunoașterea dreptului la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă/injustă, nu reprezintă o exigență a Convenției, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza I din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful 5 din Convenție (paragraful 31 și 47 din decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale).

Având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior, prin decizia Curții Constituționale și hotărârea prealabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior evocate, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă în conformitate cu prevederile legale o măsură preventivă privativă de libertate, dar care a devenit nedreaptă tocmai prin soluția de achitare, pentru că însăși acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se pute reține, așa cum a invocat recurentul-pârât, nesocotirea normei generale de la art. 9 alin. (5) C. proc. pen.

Astfel, dat fiind faptul că față de intimatul-reclamant s-a dispus măsura achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., această împrejurare este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte în urma privării injuste de libertate, instanța de apel reținând în mod legal că sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru recunoașterea acestui drept.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către intimatul-reclamant în cadrul procesului penal, susținând, pe de o parte, că în mod greșit s-a reținut că nu ar fi formulat în apel critici sub aspectul temeiului acestei obligații și, pe de altă parte, că instanțele de fond trebuiau să cenzureze cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă în dosarul penal, conform dispozițiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportate la cele ale art. 451 C. proc. civ.

Or, aceste susțineri sunt nefondate, în contextul în care instanța de apel a analizat pe larg atât aspectele legate de temeiul obligării statului la suportarea cheltuielilor judiciare efectuate de intimatul-reclamant în cadrul procesului penal (raportându-se la prevederile art. 276 C. proc. pen. și la cele ale art. 451-455 C. proc. civ. și constatând că fundamentul obligării statului la plata acestor cheltuieli îl reprezintă obligația de garanție care îi revine, în calitatea sa titular al acțiunii penale), cât și criticile recurentului-pârât privitoare la caracterul real și necesar al sumei reprezentând totalul onorariilor de avocat achitate, reținut de către prima instanță.

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că recurentul-pârât a formulat critici vizând cheltuielile de judecată efectuate de către intimatul-reclamant în cadrul procesului penal, invocând faptul că din chitanțele emise de S.C.A. „C. și Asociații” în luna martie 2015 nu reiese faptul că serviciile juridice prestate de domnul avocat C. au fost efectuate în dosarele penale în cauză, astfel că nu se face dovada certă a efectuării cheltuielilor.

Cercetând aceste susțineri, curtea de apel le-a apreciat ca fiind nefondate, constatând că prima instanță a reținut în mod temeinic caracterul real și necesar al sumei reprezentând totalul onorariilor de avocat achitate de soția intimatului-reclamant către societatea de avocați, arătând pe larg, la pagina 29 a deciziei, care sunt probele dosarului din care au determinat această concluzie.

De asemenea, a apreciat și că este nefondat motivul de apel referitor la caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată efectuate de către intimatul-reclamant în cadrul procesului penal, prin care s-a susținut că trebuia făcută aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și să se cenzureze aceste cheltuieli, prin prisma proporționalității lor cu complexitatea cauzei.

Procedând la analiza acestui motiv de apel, instanța a verificat dacă, în speță, cheltuielile efectuate de către intimatul-reclamant în procesul penal în care a fost implicat sunt într-un cuantum care este rezonabil și proporțional cu complexitatea cauzei, precum și cu munca desfășurată de avocați și experți, ajungând la concluzia că este justificat în raport de aceste criterii și nu se impune să procedeze la o cenzurare în temeiul art. 451 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, în speță, ceea ce critică recurentul-pârât nu este aplicarea ori interpretarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ci se susține netemeinicia concluziei la care a ajuns instanța de apel în urma analizării probelor administrate în dovedirea acestor cheltuieli și a necesității efectuării lor, în raport de criteriile impuse de norma de procedură anterior arătată.

Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în faza recursului se examinează conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a fi permisă o reapreciere de către instanța de control judiciar a probelor deja administrate, întrucât aceasta echivalează cu verificarea temeiniciei soluție instanței de apel.

În același sens, prin decizia nr. 3 din data de 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 181 din data de 5 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a statuat că evaluarea impusă de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, iar, în aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

În consecință, această proporționalitate nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că singura verificare pe care o poate efectua în raport de această critică a recurentului-pârât presupune, prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a observa dacă instanța de apel a avut în vedere și a analizat criteriile impuse de norma edictată de art. 451 C. proc. civ.

Or, așa cum s-a arătat anterior, curtea de apel a procedat la o amplă analiză a cuantumului cheltuielilor de judecată efectuate de intimatul-reclamant în procesul penal, prin prisma criteriilor legale de evaluare a acestora și raportându-se la complexitatea cauzei, precum și la munca desfășurată de avocați și experți, ceea ce face ca soluția dată prin decizia recurată sub acest aspect să fie una legală.

A mai susținut recurentul-pârât și că este greșit raționamentul instanței de apel care a dus la menținerea soluției tribunalului de obligare a sa la plata contravalorii pretinselor drepturi salariale ale intimatului-reclamant pentru perioada 17 martie 2015 – 8 iulie 2015, având în vedere, pe de o parte, că devin aplicabile dispozițiile art. 92 alin. (3) din Legea nr. 7/2006, republicată, iar, pe de altă parte, că, față de prevederile art. 221 și art. 222 C. civ., intimatul-reclamant nu a avut raporturi directe de muncă cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

În speță, stabilind situația de fapt, asupra căreia instanța de recurs nu poate formula aprecieri proprii, curtea de apel a reținut că printr-o hotărâre judecătorească definitivă, angajatorul Camera Deputaților a fost obligat să plătească intimatului-reclamant drepturile salariale cuvenite, potrivit legii, începând cu data de 9 iulie 2015, nu și pentru perioada 17 martie 2015 – 8 iulie 2015 [cât timp a fost arestat preventiv, iar raportul său de serviciu a fost suspendat de drept, în baza dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 7/2006], iar, conform adeverinței nr. x din data de 5 martie 2020 emise de Camera Deputaților, Direcția Generală Resurse Umane și Salarizare, veniturile nete pe care intimatul-reclamant ar fi trebuit să le încaseze în perioada 17 martie 2015 – 8 iulie 2015, pentru funcția de consilier parlamentar la Departamentul Secretariatului Tehnic, sunt în cuantum de 12.067 RON.

A mai reținut că, din actele dosarului, reiese că această sumă nu a fost achitată intimatului-reclamant de către Camera Deputaților, context în care acesta a solicitat obligarea recurentului-pârât la suportarea sumei respective, drept componentă a prejudiciului material cauzat prin privarea nedreaptă de libertate.

Potrivit art. 92 alin. (3) din Legea nr. 7/2006:

„Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale în cazul prevăzut la alin. (2), precum și în cazul în care instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcție încetează, iar secretarul general al Camerei Deputaților ori Senatului, după caz, este obligat să acorde salariul și celelalte drepturi cuvenite funcționarului public parlamentar pe perioada suspendării”.

Totodată, în conformitate cu art. 539-540 C. proc. pen., astfel cum a fost interpretate prin decizia Curții Constituționale nr. 136 din data de 3 martie 2021 și prin hotărârea prealabilă nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată injust de libertate.

Astfel, în acord cu cele reținute de către curtea de apel, Înalta Curte reține că normele de drept comun în ceea ce privește regimul răspunderii civile sunt reprezentate de prevederi ale C. civ., iar atât dispozițiile art. 92 alin. (3) din Legea nr. 7/2006, cât și cele ale art. 539 și art. 540 C. proc. pen. au, în raport cu acestea, caracterul unor norme speciale, ce reglementează cazul particular al răspunderii patrimoniale a statului.

Principiul specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală, aplicându-se cu prioritate față de cea din urmă, însă, acesta nu își găsește incidența în prezenta cauză, în care sunt în discuție două norme speciale, ambele derogatorii de la dreptul comun în materie de răspundere civilă și care reglementează proceduri speciale distincte de angajare a răspunderii statului.

Dispoziția legală pretins a fi nesocotită de către instanța de apel – art. 92 alin. (3) din Legea nr. 7/2006 – reprezintă un remediu pus la îndemâna celui aflat în una dintre ipotezele enumerate de acestea, însă nu constituie singura și imperativa cale de urmat de către intimatul-reclamant pentru recuperarea sumelor reprezentând drepturile salariale neîncasate în perioada suspendării din funcția de consilier parlamentar, parte a prejudiciului material suferit ca urmare a luării împotriva sa a unei măsuri injuste privative de libertate.

Aceasta, întrucât dispozițiile art. 539 și art. 540 C. proc. pen. reglementează procedura prin care poate fi recuperată de orice persoană paguba suferită în situația particulară în care prejudiciul material (în care se regăsesc, în speță, și drepturile salariale la plata cărora a fost obligat recurentul-pârât) a fost generat de luarea unei măsuri preventive privative de libertate injuste.

Prin urmare, cum între aceste prevederi legale nu se poate reține existența raportului specific dintre o normă specială și una generală, nu se poate constata că se impune ca intimatul-reclamant să uzeze în mod obligatoriu de procedura reglementată de Legea nr. 7/2006 pentru atragerea răspunderii patrimoniale a statului, în vederea recuperării prejudiciului material constând în salariile pe care nu le-a încasat pe perioada suspendării din funcție, fără a-și putea valorifica acest drept pe calea deschisă de normele de procedură penală.

Or, în speță, potrivit temeiului de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a optat pentru procedura reglementată de dispozițiile art. 539-540 C. proc. pen. și nu pentru cea prevăzută de Legea nr. 7/2006, opțiune legală, în condițiile în care avea posibilitatea să aleagă între cele două, fiind, pe de o parte, funcționar parlamentar aflat în situația premisă reglementată de art. 92 alin. (3) din lege, și, pe de altă parte, persoană care, în cursul procesului penal finalizat printr-o soluție de achitare, a fost privată injust de libertate.

Nu sunt de natură a releva nelegalitatea deciziei recurate nici susținerile recurentului-pârât vizând o interpretare greșită a dispozițiilor art. 221 și 222 C. civ., prevederi față de care, în opinia acestuia, nu poate fi obligat la plata contravalorii drepturilor salariale neîncasate de intimatul-reclamant.

Conform art. 221 C. civ.:

„dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat”.

Prin acest articol se reglementează egalitatea regimului juridic al răspunderii între persoanele juridice de drept public și cele de drept privat, normă de la care, însă, se poate deroga prin legi speciale

Totodată, potrivit art. 222 din același act normativ, „persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel”.

Ca atare, în cazul persoanelor juridice de drept public nu este permisă răspunderea unei persoane juridice pentru cea aflată în subordinea sa și nici invers, chiar dacă, din punct de vedere juridic, ar exista o relație de subordonare, legea oprind confuziunea patrimonială între aceste persoane juridice și, în consecință, blocând răspunderea reciprocă a celor două persoane juridice pentru datoriile proprii.

Or, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, prezentul litigiu vizează angajarea unei răspunderi patrimoniale speciale a statului, întemeiate pe dispozițiile art. 539-540 C. proc. pen., fără nicio legătură cu raporturile dintre Statul Român și Camera Deputaților, nefiind vorba despre o eventuală răspundere a statului pentru neîndeplinirea unei obligații de către cea din urmă.

Prin urmare, Înalta Curte reține legalitatea argumentelor curții de apel care au dus la respingerea criticilor formulate de recurentul-pârât cu privire la soluția primei instanțe prin care a fost obligat la plata către intimatul-reclamant a despăgubirilor reprezentând contravaloarea drepturilor salariale neîncasate de acesta pe perioada în care s-a dispus suspendarea sa din funcție, ca urmare a măsurilor dispuse în procesul penal.

Recurentul-pârât a mai susținut și că, în speță, cuantumul daunelor morale acordate intimatului-reclamant de instanța de fond, menținut de instanța de apel, este nejustificat, suma de 116.000 RON constituind o îmbogățire fără justă cauză, fiind disproporționată față de perioada în care acestuia i-a fost restrânsă libertatea.

Sub acest aspect, prin considerentele hotărârii recurate, curtea de apel a evidențiat faptul că prima instanță a valorificat în mod corect principiile jurisprudențiale și le-a aplicat corespunzător la situația particulară a intimatului-reclamant, prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză, validând în acest fel raționamentul tribunalului care a dus la obligarea recurentului-pârât la plata către intimatul-reclamant a daunelor morale în cuantum de 116.000 RON.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și instanțele naționale, în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar la criteriile prevăzute de legislația națională, ci și principiul echității, ce impune aprecierea circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esență, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autoritățile penale și la consecințele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viața sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

În speță, prima instanță a reținut, iar curtea de apel și-a însușit aceste argumente, că operațiunea de cuantificare a prejudiciului moral nefiind supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul acestuia este apreciat de instanțe în raport cu durata privării nelegale de libertate și consecințele produse asupra persoanei sau a familiei sale; problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, cum ar fi demnitatea, onoarea, suferința psihică încercată de cel ce le pretinde, ci presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi, astfel, supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată; în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimelor de către erorile judiciare.

A mai arătat și că suma ce va fi acordată în acest scop nu trebuie să fie excesivă, ci doar susceptibilă de a oferi satisfacții de ordin moral, care să compenseze, într-o oarecare măsură, privațiunile suferite de intimatul-reclamant.

Pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu, instanța a apreciat că trebuie folosit drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Înalta Curte de Casație și Justiție în situații similare și a făcut trimitere, în acest sens, la mai multe decizii pronunțate de instanța supremă în această materie (nr. 1095/1994, nr. 626/2009, nr. 1563/2002 și nr. 4505 din 3 iulie 2008).

Totodată, a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, statuând în echitate, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală (cauzele Dragotoniu și Militaru-Pidhorni; Țară Lungă; Temeșan împotriva României; Oancea împotriva României; Konolos împotriva României Dekany împotriva României).

Astfel, a reținut că toate împrejurările de fapt ale cauzei, alături de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauze similare, justifică evaluarea despăgubirilor necesare pentru repararea prejudiciului moral cauzat intimatului-reclamant prin arestarea injustă timp de 116 zile și pentru vătămarea adusă drepturilor nepatrimoniale detaliate, la suma de 116 .000 RON.

Suplimentar celor reținute de prima instanță, curtea de apel a menționat că: în cauza Affaire Loizou contra Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o despăgubire de 4.500 euro pentru încălcarea art. 5 par. 1 și 4 din Convenție, prin detenția nelegală a inculpatului pe o perioadă de aproximativ 6 luni; în cauza Vardan Martirosyan contra Armeniei, Curtea a acordat o despăgubire de 5.200 euro pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea art. 5 par. 1, 3, 4, 5 și art. 6 par. 2 din Convenție, ca urmare a menținerii arestării inculpatului pentru o perioadă de 1 an și 5 luni; în cauza Cîrstea contra României, Curtea a acordat daune morale de 5.000 euro pentru încălcarea art. 5 par. 3 și 4 din Convenție, prin arestarea inculpatei timp de 2 luni.

Ca atare, raportat la practica judiciară internă și europeană, precum și la circumstanțele concrete ale cauzei, a constatat că prima instanță a apreciat în mod just că suma de 116.000 RON este de natură a reprezenta o satisfacție echitabilă și rezonabilă pentru a cuantifica, din punct de vedere pecuniar, prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant pentru privarea nedreaptă de libertate.

În atare condiții, cum curtea de apel a avut în vedere toate acele criterii ce trebuie evaluate la stabilirea unui cuantum rezonabil al despăgubirilor ce se acordă pentru daunele morale, nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect, iar o reapreciere a sumei stabilite pe baza probelor administrate nu este permisă în faza procesuală a recursului, reprezentând un aspect de temeinicie și nu de legalitate a soluției.

De asemenea, recurentul-pârât a criticat respingerea motivului de apel referitor la greșita obligare a sa la plata sumei de 5.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în primă instanță, arătând că, raportat la complexitatea prezentului dosar și la munca efectiv prestată de avocatul intimatului-reclamant, curtea de apel în mod greșit a menținut soluția primei instanțe, apreciind că onorariul de avocat în cuantum de 5.000 RON este rezonabil.

Instanța de apel a reținut că, față de criteriile reglementate de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și de art. 127 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, este rezonabil cuantumul onorariului de 5.000 RON, în raport cu valoarea și complexitatea cauzei, precum și cu activitățile concrete efectuate de către domnul avocat D. (redactarea cererii de chemare în judecată, a cererii de probe și a concluziilor scrise; administrarea probelor cu înscrisuri și cu declarația martorei E.; reprezentarea și/sau asistența juridică la 5 termene de judecată; studierea actelor dosarului și legislației incidente; susținerea concluziilor orale pe fondul cauzei).

A apreciat că nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât, în sensul că această sumă este prea mare, întrucât munca unui avocat presupune mai multe activități specifice, astfel cum sunt acestea prevăzute în Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, în Statutul profesiei de avocat, adoptat prin hotărârea U.N.B.R. nr. 64/2001, precum și în Ghidul de bune practici privind relația sistemului judiciar cu celelalte profesii juridice, adoptat prin hotărârea C.S.M. nr. 287/2019 și asumat prin hotărârea U.N.B.R. nr. 264/2019, activități care au fost exercitate în mod corespunzător în primă instanță de către domnul avocat D..

Or, așa cum s-a mai arătat, față de dezlegările obligatorii date prin decizia în interesul legii nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 181 din data 5 martie 2020, nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs criticile privind cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului, întrucât proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

În consecință, aceste susțineri, care vizează strict cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de fond și nu pun în discuție neevaluarea de către instanța de apel a criteriilor prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se în niciunul dintre motivele de casare reglementate de lege.

Prin urmare, față de toate considerentele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 385A din data de 18 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Sursa informației: www.scj.ro.