Discursul domnului prof. univ. dr. Marian Nicolae cu ocazia Festivității de decernare a premiilor „Revistei Române de Drept Privat” pentru anul 2023

Am să încerc să fiu scurt. Mulțumesc, domnule ministru!

În primul rând, domnule decan, domnule ministru, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, dragi colegi, înainte de a încerca să schițez două sau trei idei despre cartea premiată, aș spune că sunt chiar emoționat, constatând cu bucurie că, doi ani succesivi, două lucrări fundamental diferite – una, Teoria recursului în casație, alta, iată, Prescripția extinctivă în contractele FIDIC – au fost apreciate și premiate de către „Revista Română de Drept Privat”, ale cărei premii, de fapt, au fost cu mult timp în urmă, prin 2004, instituite.

Domnul președinte a spus că scriu cu oarecare rezervă, că am răbdare etc., dar, așa cum o să spun imediat, cartea aceasta nu apărea dacă cineva nu mă forța, nu mă obliga să-i dau drumul.

Revenind, aș dori să spun câteva cuvinte despre acest premiu, Henri Capitant, care poate părea inedit în peisajul nostru, românesc, însă, atunci când a fost instituit, în 2004, de către Revista Română de Drept Privat, a avut anumite rațiuni. Care au fost ele? Este vorba de numele unui civilist, după cum știți, ilustru, Henri Capitant, care a avut unele legături chiar și cu țara noastră. Mai întâi, în 1929, a făcut o vizită în România și a ținut patru conferințe, publicate apoi într-un volum, „Quatre conférences sur la Roumanie”, despre Les relations juridiques entre la Roumanie et la France.

Universitatea din București i-a acordat titlul de doctor honoris causa în 1932 și, de asemenea, și Universitatea din Iași – pentru că în perioada interbelică erau cele două facultăți fanion și rivale – i-a acordat, în 1937, același titlu. În fine, a fost primit și în Academia Română. Bineînțeles că aceste lucruri sunt cunoscute celor pasionați în special de istorie. Pe de altă parte, tot Henri Capitant, în 1931, a fost cofondatorul Institutului de Drept Comparat de la Paris, pentru ca în 1935, practic cu 2 ani înainte să moară, să instituie faimoasa Asociație a juriștilor de limbă franceză, care este cunoscută chiar sub numele „Henri Capitant”.

În 1940, la Cluj, profesorul Aurelian Ionașcu, fratele lui Traian Ionașcu, care a susținut o teză excepțională la Paris, în legătură cu cauza în contractele cu titlu oneros, a înființat Asociația juriștilor de limbă franceză din România, pentru ca, abia în 2002-2003, aceasta să fie reînființată sub numele de Asociația „Henri Capitant”, Filiala România, prin eforturile, tot venite de la Cluj, în special, ale domnului profesor Mircea-Dan Bob-Bocșan.

Am spus că Henri Capitant a fost un civilist ilustru. El a semnat câteva lucrări de referință, în primul rând, o Introduction à l’étude du droit civil, în 1898, apoi, împreună cu Ambroise Colin, un Cours élémentaire de droit civil. În 1927 a publicat prima ediție a cărții, poate cea mai celebră, De la cause des obligations (contrats, engagements unilatéraux, legs), pentru ca apoi să mai publice, în 1933, niște Questions de droit și, în fine, o lucrare care și astăzi există, trăiește, Les grands arrêts de la jurisprudence civile (1934, prima ediție).

Bineînțeles că și aceste lucruri sunt cunoscute civiliștilor, cel puțin multora dintre ei, însă cred că mai puțin este cunoscută o altă activitate și implicare extraordinară a lui Henri Capitant, și anume: a făcut parte din Comisia franceză pentru elaborarea proiectului franco-italian de Cod al obligațiilor, publicat în 1927 și inițiat de către unul dintre cei mai talentați romaniști italieni, Vittorio Scialoja – e o părere personală, dar pe acesta îl consider mai profund decât alții, cum ar fi Bonfante, de exemplu, care este considerat cel mai mare romanist italian. Ei bine, din comisia franceză care a redactat acest proiect, publicat în 1927 cu rapoarte semnate de Henri Capitant, de Ambroise Colin, profesorul lui, de Georges Ripert și, din partea italiană, de Ascoli și de De Ruggiero, făceau parte, între alții, Larnaude, care prezida comisia, Lyon-Caen, comercialist, Capitant, Baudouin, Colin, Demogue, Gény, Josserand, Julliot de la Morandière, Tissier, Valéry și, iar un comercialist important, Wahl. De partea italiană era o comisie mai restrânsă, dar cu Ascoli, Bensa, Bonelli, Chironi, Coviello, D’Amelio, De Ruggiero, Polacco, Simoncelli, Sraffa și Vivante. De notat că Bonelli, Sraffa și Vivante (care a fost considerat prințul comercialiștilor italieni) erau comercialiști, pentru că acest Cod franco-italian de obligații se voia a fi un cod unitar în materia obligațiilor și a stat la baza unui Cod al obligațiilor în 1937, adoptat în Polonia, și la baza elaborării unor texte din Codul civil Carol al II-lea și, nu în ultimul rând, evident, din Codul civil italian din 1942.

Prin urmare, iată motivele pentru care nu întâmplător, în 2004, am propus ca pentru teze sau lucrări monografice să fie acordat un premiu și acesta să poarte numele lui Henri Capitant și personal, dar cred că și cei care au primit în anii anteriori un astfel de premiu suntem foarte onorați și sper ca tradiția lungă de 20 de ani să continue de acum înainte.

Două idei voi spune și despre această lucrare, pentru că timpul este negeneros cu noi. Este vorba, practic, de o cercetare în materia prescripției extinctive, dar care excedează Codului civil. De ce? Pentru că este vorba de prescripția extinctivă în contractele FIDIC, contracte, prin ipoteză, standard, care sunt create în practica comercianților, profesioniștilor și care, practic, încearcă să surmonteze diferite dificultăți, mai ales de soluționare a litigiilor dintre antreprenor și beneficiar. Și aceste contracte cuprind, după cum se știe, o paletă întreagă de mijloace de soluționare a litigiilor, în așa fel încât contractul să supraviețuiască, să fie dus la bun sfârșit, chiar dacă apar sincope în cursul executării lui. Prin urmare, există o procedură de soluționare a așa-numitelor revendicări, reclamații de către un inginer. Apoi, există o procedură de soluționare a disputelor, dacă inginerul a dat o soluție care nu a mulțumit pe vreuna dintre părți. Această procedură este soluționată de către o comisie specială, Comisia de Adjudecare a Disputelor, după care urmează o procedură de soluționare amiabilă a părților și, în fine, deci ca ultima ratio, în ultimă instanță, posibilitatea de a recurge la arbitraj. Or, din perspectiva prescripției extinctive, evident că se pune problema dacă aceste proceduri contractuale au sau nu vreo influență, au sau nu vreo incidență.

Problema a fost delicată sub Decretul nr. 167/1958, considerat a fi o reglementare preponderent imperativă, cu unele reguli rigide cât privește începutul, suspendarea sau întreruperea cursului prescripției. O parte dintre aceste probleme au fost surmontate de noul Cod civil, dar, în fine, problemele au continuat să subziste și, prin această lucrare, am încercat să propun o soluție, ținând seama și de specificul acestor contracte, care, evident, trebuie să fie prezervate, așa încât am spus, în esență, că, dincolo de faptul că prescripția se aplică ținând seama, cum spuneam, de existența și efectele acestor proceduri, prescripția nu poate să înceapă să curgă cât timp nu există un veritabil litigiu, adică, practic, cât timp nu este deschisă calea pentru a recurge la arbitraj. In extremis, am spus, într-un al doilea scenariu, în orice caz, prescripția nu ar putea să înceapă să curgă cât timp nu există o dispută născută, deci după procedura realizată de către inginer, dar chiar și după procedura de soluționare a disputelor de către CAD, instituție inedită, evident creație a dreptului anglo-american și în raport cu care am spus că această procedură trebuie să fie asimilată unei cauze de întrerupere a prescripției.

În încheiere, aș dori să mai spun două sau trei lucruri. În primul rând, aș dori să menționez că această carte poartă o dedicație specială, aș spune de suflet, pentru doamna profesor Brândușa Ștefănescu (după cum dumneavoastră ați văzut, este pasionată și de dreptul familiei, nu doar de dreptul comerțului internațional), pentru care și citez această dedicație: „Doamnei profesor Brândușa Ștefănescu, authenticus et nobilissimus iurisprudens, pentru credința în frumusețea și farmecul dreptului și speranța în regenerarea lui în epoca globalismului și multiculturalismului, a desacralizării lumii și pierderii autorității spiritului”. În fine, această carte, într-adevăr, nu ar fi putut vedea lumina tiparului – pentru că, mă rog, scriu destul de încet – fără un imbold special, și anume din partea doamnei judecător Adina Nicolae, care m-a presat să termin cartea și să o dau publicității, ocazie cu care mulțumesc Editurii Solomon și directorului acesteia, doamna Nicoleta Solomon, care a asigurat tipărirea lucrării în condiții grafice bune. În fine, aș vrea să-i felicit pe toți ceilalți autori care au fost nominalizați pentru Premiul Henri Capitant, însă cu o mențiune specială pentru domnișoara Mihaela Gherghe, care este în echipa noastră de drept civil, anul I, cu o teză, cum a spus domnul ministru, despre interpretarea contractului, și sper să continue pe latura a doua, și anume interpretarea dispozițiilor de drept civil. În fine, și dumneavoastră vă mulțumesc mult pentru prezență și atenția acordată.