Critici privind impunerea obligativităţii formulării de cereri scrise de învoire şi reevaluarea efectuată de preşedintele instanţei în vederea aprobării învoirii personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești. Respingerea recursurilor formulate ca fiind nefondate

• Legea nr. 554/2004: art. 20
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• O.G. nr. 137/2000: art. 2 alin. (7)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 15 aprilie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., vicepreședinte al Judecătoriei Alba Iulia, a formulat acțiune în contencios administrativ împotriva Hotărârii nr. 153/12.02.2020 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea acesteia și obligarea pârâților Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. la plata cheltuielilor de judecată.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 2960 din 25 mai 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând motivele de recurs formulate de ambii pârâți din perspectiva criticilor comune încadrate în prevederile legale menționate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din cuprinsul Hotărârii nr. 153/12.02.2020, rezultă că recurentul-pârât CNCD a reținut că schimbarea evaluării petentei (recurenta-pârâtă B.), respectiv refuzul de a-i acorda învoiri sau concediu la cerere, reprezintă victimizare conform art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

În esență, chestiunea litigioasă pe care a avut-o de dezlegat prima instanță a fost aceea de a stabili dacă refuzul de a o învoi pe partea petentă în datele menționate de aceasta, impunerea obligativității formulării de cereri scrise de învoire și reevaluarea efectuată de președintele instanței (intimatul-reclamant) se pot constitui în „tratament advers față de o persoană” de natură să atragă încadrarea faptei în fapta de discriminare prevăzută de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

Conform prevederilor art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000: „Constituie victimizare și se sancționează contravențional conform prezentei ordonanțe orice tratament advers, venit ca o reacție la o plângere sau acțiune în justiției cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării”.

Astfel cum este reglementată de dispozițiile legale mai sus enunțate, victimizarea, ca formă de discriminare, este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții legale: existența unui tratament advers față de o persoană, acest tratament să aibă drept cauză introducerea unei plângeri sau acțiuni în justiție, care să vizeze încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de instanța de fond că faptele menționate în sesizarea adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de recurenta-pârâtă nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a inițiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.

Astfel, în ceea ce privește existența unei sesizări anterioare cu privire la o faptă de discriminare, instanța de fond a avut în vedere că, în cadrul dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel Alba Iulia, soluționat prin sentința nr. 242/2019, s-a reținut că nu există fapta de discriminare și s-a dispus anularea Hotărârii nr. 186/20.03.2019, prin care CNCD constatase că reclamatul A., în calitatea sa de președinte al Judecătoriei Alba Iulia, a săvârșit o faptă de discriminare.

Sub acest aspect, în mod corect a reținut instanța de fond că soluția instanței care a infirmat legalitatea Hotărârii nr. 186/20.03.2019, chiar dacă nu este definitivă, lipsește de fundament juridic existența faptei de victimizare, fiind evident că nu orice sesizare la CNCD poate atrage încadrarea unei sesizări ulterioare în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (7), ci doar acele sesizări, întemeiate, care au ca efect sancționarea pentru fapte de discriminare. În plus, reține Înalta Curte că, între timp, soluția de anulare a Hotărârii nr. 186/20.03.2019 a devenit definitivă, prin respingerea de către ÎCCJ – SCAF a recursului promovat de recurenta-pârâtă B. împotriva sentinței nr. 242/15 octombrie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia.

De asemenea, instanța de fond a reținut în mod corect că nu se identifică nici existența „tratamentului advers”, în contextul conflictului generat și menținut de ambele părți, prin formularea unor sesizări reciproce către autorități competente pentru efectuarea de verificări pentru săvârșirea de abateri disciplinare, demonstrând atitudinea de vădită nemulțumire reciprocă cu privire la activitatea celeilate părți.

Este adevărat că dreptul de petiționare este garantat de Constituție, inclusiv recurentei-pârâte B., și că nici nu s-a pus problema că aceasta și-ar fi exercitat abuziv acest drept, însă, nici nu se poate susține că aceste petiții nu au fost de natură a contura o relație conflictuală între părți, aspect corect sesizat de instanța de fond.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre formularea sesizării inițiale a CNCD de către recurenta-pârâtă și respingerea cererilor de învoire și concediu, evaluarea cu vicii de nelegalitate, judecătorul fondului a reținut în mod judicios că nu rezultă cu certitudine o astfel de legătură, în condițiile în care starea conflictuală a fost preexistentă primei sesizări formulate la CNCD.

Pe de altă parte, instanța de recurs constată că recurenții-pârâți nu au dezvoltat critici concrete care să combată considerentele primei instanțe referitoare la inexistența faptei de discriminare, ci s-au limitat la a-și exprima nemulțumirea față de interpretarea dată de prima instanță cu privire la dispozițiile art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

Contrar afirmației recurentei-pârâte în sensul că instanța de fond din prezenta cauză și-a format convingerea cu privire la învoiri pe constatările inspectorului judiciar, iar nu pe probele din dosar, mai exact pe înscrisul din care rezultă că președintele Curții de Apel Alba Iulia a clasat sesizarea disciplinară formulată de intimatul-reclamant, reținând că aceasta a lipsit justificat de la serviciu, deoarece a prezentat actele medicale care confirmă prezența la medic, se poate constata din lecturarea sentinței recurate că judecătorul fondului a avut în vedere în analiza pe care a efectuat-o în cauză inclusiv acest înscris, respectiv Decizia nr. 126/26.06.2019 prin care a fost clasată sesizarea.

Independent de acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că refuzul acordării învoirii recurentei-pârâte, în lipsa unei reglementări legale care să confere un drept în favoarea acesteia și, corelativ, o obligație în sarcina intimatului-reclamant, nu reprezintă o faptă de discriminare, neputând fi calificat ca un abuz de autoritate urmat de asuprirea părții vătămate.

Cât privește reținerile instanței de fond că „respingerea cererilor de învoire și a celei de concediu de odihnă, nu pot fi calificate ca fiind acte de oprimare, de punere în situația de inferioritate a persoanei, din cauza relațiilor conflictuale dintre părți, a atitudinii generale și a comportamentului provocator al pârâtei (a efectuat înregistrări fără acordul prealabil)”, recurentul-pârât le consideră ca fiind aprecieri nefirești ale instanței, exprimându-și, așadar, doar nemulțumirea că, pe aspectul în discuție, instanța a îmbrățișat un punct de vedere diferit de al CNCD.

Înalta Curte constată că, și în ceea ce privește cea de-a doua faptă reclamată, instanța de fond a reținut în mod corect că modalitatea de evaluare nu poate fi reținută ca fiind un aspect care să justifice reținerea faptei de victimizare în sarcina reclamantului.

Chiar dacă inițial evaluarea a fost notată de către intimatul-reclamant cu nota 4, iar urmare a contestării, acesta i-a acordat nota 1,87, nu poate fi reținut argumentul recurentei-pârâte în sensul că, prin acordarea unei note cu mult mai mică decât cea inițială, acesta a dovedit rea-credință.

Simplul fapt că intimatul-reclamant a efectuat o evaluare viciată care, ulterior, a fost remediată prin apelarea recurentei-pârâte la pârghiile legale ce au permis cenzurarea și îndreptarea evaluării, nu poate întruni ipoteza faptei discriminatorii de victimizare reținută în sarcina intimatului-reclamant de CNCD și infirmată de prima instanță.

Prin recursul său, recurentul-pârât consideră total nejustificată opinia instanței în sensul că modul în care a fost evaluată petenta nu reprezintă victimizare. Cu alte cuvinte, recurentul-pârât își exprimă doar nemulțumirea pentru faptul că, și de această dată, instanța a îmbrățișat un alt punct de vedere, diferit de al său.

În fine, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, instanța de fond a constatat în mod corect nulitatea hotărârii CNCD și din perspectiva neaplicării unei sancțiuni contravenționale, în condițiile în care scopul O.G. nr. 137/2000 este acela de a preveni și de a sancționa faptele de discriminare.

Recurenta-pârâtă susține că, neaplicând sancțiunea contravențională, rezultă cu evidență că CNCD a apreciat că faptele intimatului-reclamant sunt de natură a atrage doar răspunderea civilă (între care o regăsim și pe cea disciplinară).

Or, după cum a observat în mod corect instanța de fond, nu există normă legală de trimitere în actul normativ care să justifice delegarea posibilității de sancționare Consiliului Superior al Magistraturii și Inspecției Judiciare, iar art. 2 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000 nu face referire și la atragerea răspunderii disciplinare, referire care ar fi justificat sesizarea acestor autorități, ci doar la răspunderea civilă, contravențională sau penală. Răspunderea disciplinară nu este aceeași cu răspunderea civilă, astfel cum pare să considere recurenta-pârâtă.

Așadar, în raport de criticile formulate în recurs, nefiind aduse în discuție aspecte noi, care să determine reținerea unei alte stări de fapt decât cea constatată de judecătorul primei instanțe, Înalta Curte, observând caracterul formal al acestor critici, urmează a respinge ca nefondate, ambele căi de atac exercitate asupra sentinței civile nr. 174 din 18 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondate, recursurile formulate de pârâta B. și de pârâtul CNCD.

Sursa informației: www.scj.ro.