Competența instanței în materia soluționării acțiunilor privind nelegalitatea Adunării Generale a asociaților/acționarilor, prin care se desemnează administratorul special

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Până la acest moment, actualitatea minutei din 2016 nu a mai fost analizată, iar acest aspect nici nu a mai fost dezbătut recent. În plus, având în vedere că practica în materie nu este unitară, existând și opinia că împotriva hotărârii AGA s‑ar putea formula o contestație în baza Legii nr. 85/2014, opinăm că se impune pronunțarea unei decizii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea asigurării unei interpretări și aplicări unitare a legii.

În acest sens, instanța supremă, printr‑un recurs în interesul legii, ar putea statua, cu efecte obligatorii, cu privire la competența de solu­ționare a acțiunii, prin care se solicită anularea hotărârii adunării generale a acționarilor/ asociaților prin care se numește administratorul special.

Pe de altă parte, se impune precizarea că, în eventualitatea în care printre motivele de nelega­litate a hotărârii adunării asociaților/ acțio­narilor de numire a administratorului special, s‑ar invoca neregularități privind exercitarea drep­tului de convocare de către administratorul judiciar (cu titlu de exemplu, menționăm eventuala nerespectare a termenului în cadrul căruia se convoacă adunarea generală a asociaților/acționarilor), atunci competența ar putea fi a judecătorului‑sindic în soluționarea unei contestații la măsurile administratorului judiciar, întemeiată pe art. 59 alin. (6) din Legea nr. 85/2014.

6. Repere de logică juridică apte să contribuie la clarificarea problemei privind instanța competentă să soluționeze acțiunea în anularea hotărârii adunării asociaților/acționarilor. Procedura insol­venței are ca obiect restructurarea operațională, financiară a patrimoniului debitoarei sau lichidarea acestuia

Pornind de la scopul declarat al reglementării procedurii insolvenței, astfel cum este stabilit prin art. 2 din Legea nr. 85/2014: „Scopul prezentei legi este instituirea unor proceduri de prevenire a insolvenței la care pot recurge debitorii aflați în dificultate și, respectiv, a unor proceduri colective de insolvență pentru acoperirea pasivului debitorului, în cadrul cărora debitorul beneficiază, atunci când este posibil, de șansa de redresare a activității sale”, se poate observa că, în cadrul procedurii insolvenței unei societăți, se pune accentul pe restructurarea afacerii debitorului și patrimoniului acestuia.

Acest scop trebuie analizat în corelare cu art. 5 alin. (1) pct. 29 din aceeași lege, care definește insolvența ca fiind: „starea patrimoniului debitorului caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile”.

Totodată, doctrina subliniază patrimoniul debitorului ca element central al procedurii insolvenței, acesta reprezentând fundamentul pentru evaluarea stării financiare a debitorului și pentru luarea măsurilor necesare atât în bene­ficiul creditorilor, cât și în vederea unei posibile redresări economice.

În ceea ce privește definiția procedurii insolvenței, se arată că: „Debitorul este subiectul pasiv al procedurii de insolvență, creditorii debitorului sunt subiecții activi ai procedurii de insolvență, scopul procedurii de insolvență este acoperirea masei credale a debitorului, iar averea debitorului constituie obiectul procedurii de insolvență”^[18].

Astfel, patrimoniul debitorului devine obiectul procedurii, prevederile insolvenței și, în particular, efectele specifice privesc averea debitoarei, iar scopul final este maximizarea valorii acestuia în interesul creditorilor: „întrucât scopul procedurii – acoperirea pasivului debitorului – se realizează prin valorificarea averii debitorului, rezultă, implicit, așa cum s‑a remarcat, că scopul vizează maximizarea raportului dintre suma obținută pentru satisfacerea creditorilor și cheltuielile aferente colectării acestor sume”^[19].

Teza conform căreia patrimoniul societății debitoare reprezintă elementul central în cadrul procedurii de insolvență este consolidată de specificitatea dreptului insolvenței, care „(…) derogă sub multe aspecte de la dreptul obligațiilor, datorită urmăririi unor obiective specifice, cum ar fi redresarea întreprinderilor și menținerea locurilor de muncă. Sacrificând, cel puțin parțial, drepturile creditorilor, se consideră că acest sacrificiu este necesar și justificat pentru menținerea întreprinderii în circuitul economic”^[20], dar și din „Concepția juridică asupra insolvenței are în vedere caracterul colectiv al urmăririi silite a creanțelor, pe baza principiilor dreptului bunurilor, garanțiilor și obligațiilor. Concepția economică pune pe planul secund interesul creditorilor și pe primul plan salvarea întreprinderii”^[21].

Împrejurarea că prevederile insolvenței au ca element central patrimoniul debitoarei transpare cu ușurință inclusiv din dezlegările oferite în condițiile art. 516 C. pr. civ. de ICCJ, în cadrul Deciziei nr. 17 din 2020 (RIL), Deciziei nr. 14 din 2022, precum și Deciziei nr. 27 din 2022 (RIL), care pun în discuție patrimoniul societății debitoare, calificând‑o ca o componentă esențială, de natură să atragă competența instanței.

În concret, din lecturarea atentă a considerentelor hotărârilor menționate, se desprinde cu claritate ideea că, în reglementarea procedurii insolvenței, patrimoniul debitorului constituie elementul esențial și central al procedurii.

Astfel, prin Decizia nr. 17/2020, ICCJ a fost sesizată cu soluționarea recursului în interesul legii, ce vizează, în principal, definirea instanței competente, interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) și art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, art. 260 alin. (1) și (4) C. pr. fisc., art. 651 alin. (1), art. 714 alin. (1) și art. 719 alin. (1) și (7) C. pr. civ., dar și art. 997 alin. (1) C. pr. civ., raportat la art. 233 alin. (1) lit. a) și art. 260 C. pr. fisc.

Prin hotărârea pronunțată, ICCJ a statuat în sensul că „competența materială de soluționare a contestațiilor privind executarea silită începută de creditorii bugetari în temeiul dispozițiilor art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 aparține judecătorului‑sindic învestit cu procedura de insolvență în care se formulează respectivele contestații, potrivit art. 45 alin. (1) lit. r) și alin. (2) din Legea nr. 85/2014”, dar și că „sunt admisibile cererile adresate judecătorului‑sindic pe calea ordonanței președințiale având ca obiect măsuri vremelnice privind ridicarea, suspendarea și suspendarea provizorie a măsurilor de executare silită luate de organele de executare fiscală, în cazurile în care executarea silită a fost începută de acestea în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014”.

În esență, prin Decizia nr. 17/2020, se subliniază că scopul legii insolvenței este acoperirea pasivului debitorului, patrimo­niul acestuia fiind obiectul central al procedurii colective. Se arată că admiterea unei executări silite individuale ar compromite caracterul colectiv și unitar al procedurii, afectând predicti­bilitatea și securitatea patrimonială^[22].

În ceea ce privește Decizia nr. 14/2022, ICCJ a fost sesizată cu soluționarea unei probleme de drept ce vizează interpretarea art. 169 alin. (1) lit. d) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Prin decizia pronunțată, ICCJ a dispus în sensul că „(…) în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvență, după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condițiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeași lege.”

Printre altele, hotărârea subliniază că răspunderea persoa­nelor vinovate pentru intrarea debitorului în insolvență se subordonează scopului procedurii insolvenței, respectiv aceluia de a acoperi pasivul debitorului, astfel validându‑se teza enunțată anterior^[23].

Nu în ultimul rând, cu privire la Decizia nr. 27/2022, ICCJ a fost sesizată cu soluționarea unei probleme de drept ce vizează posibilitatea închiderii procedurii de insolvență, în contextul existenței unui dosar asociat pe rol, având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale pentru intrarea în insolvență.
Soluția ICCJ a fost în sensul că: „Procedura insolvenței nu poate fi închisă înainte de soluționarea prin hotărâre definitivă a acțiunii de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvență, formulată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014.”
Prin aceasta, în esență, este confirmată necesitatea întregirii patrimoniului debitoarei prin angajarea răspunderii, respectiv posibilitatea închiderii procedurii doar după soluționarea acțiunii în atragerea răspunderii^[24].

7. Criteriul intensității legăturii acțiunii cu insolvența, conturat prin deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene

În vederea stabilirii competenței funcționale de soluționare a acțiunii în anulare a hotărârii adunării generale a acționarilor/asociaților de desemnare a administratorului special, un criteriu determinant la care ne putem raporta îl reprezintă intensitatea legăturii acțiunii cu insolvența. Așadar, analiza trebuie realizată în funcție de obiectul acțiunii și motivele de nelegalitate, plecând de la faptul că procedura insolvenței are ca element central patrimoniul debitoarei.

În plus, nu este suficient ca legătura acțiunii în anulare cu procedura insolvenței să fie tangențială, ci este obligatoriu ca aceasta să fie directă și determinantă, pentru a putea conduce la atragerea competenței judecătorului‑sindic.

Criteriul intensității legăturii acțiunii cu procedura insolvenței a fost afirmat la nivelul Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele pronunțate.

Astfel, în cauza C‑641/16, CJUE a fost învestită să stabilească în ce măsură o acțiune având ca obiect atragerea răspunderii pentru concurența neloială îndeplinește dublul criteriu ca acțiunea să decurgă din procedura de insolvență și să fie strâns legată de aceasta.

Prin hotărârea Curții, s‑a stabilit faptul că există o legătură evidentă între acțiunea din litigiul principal, prin aceasta urmărindu‑se să se pună în discuție răspunderea pentru fapte de concurență neloială în legătură cu cesiunea efectuată în cadrul procedurii de insolvență.

Cu toate acestea, în cauza respectivă, CJUE nu a putut identifica o legătură suficient de strânsă și de directă între acțiunea din litigiul principal și procedura de insolvență a societății pentru a exclude de la aplicabilitate Regulamentul nr. 44/2001 privind competența juridică, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Prin urmare, CJUE a reținut, prin considerentele hotărârii, „chiar dacă existența unei legături între acțiunea din litigiul principal și procedura de insolvență care privește Expert Maschinenbau nu poate fi contestată, această legătură nu este nici suficient de directă, nici suficient de strânsă pentru a exclude Regulamentul nr. 44/2001 și pentru ca, pe cale de consecință, să fie aplicabil Regulamentul nr. 1346/2000”.

Nu este mai puțin relevantă nici Decizia pronunțată de CJUE, în cauza C‑649/2016, având ca obiect cererea de decizie preliminară formulată în legătură cu o acțiune în răspundere delictuală a comitetului creditorilor, ca urmare a respingerii unui plan de restructurare în cadrul unei proceduri de insolvență și deschidere a procedurii de faliment.

În esență, comitetului creditorilor i se reproșa faptul că votul exercitat a dus la deschiderea procedurii de faliment, astfel fiind încălcată obligația de a acționa în interesul comun al ansamblului creditorilor.

Prin hotărârea pronunțată în cauza menționată, Curtea a recunoscut drept criteriu determinant izvorul temeiului acțiunii în răspundere delictuală împotriva comitetului creditorilor, acesta avându‑și izvorul în normele specifice procedurii de insolvență.

Totodată, CJUE a validat necesitatea existenței unei strânse legături cu procedura de insolvență, reținând că: „În această privință, pentru a verifica dacă răspunderea membrilor comitetului creditorilor poate fi angajată ca urmare a respingerii planului de restructurare, va fi necesar să se analizeze în special întinderea obligațiilor ce revin acestui comitet în cadrul procedurii de insolvență și compatibilitatea respingerii respective cu aceste obligații. Or, trebuie să se constate că o astfel de analiză are o legătură directă și strânsă cu procedura de insolvență și, prin urmare, este strâns legată de desfășurarea acestei proceduri.”

În cauza respectivă, concluzia la care a ajuns Curtea a fost că: „În aceste condiții, trebuie să se considere că o acțiune precum cea în discuție în litigiul principal derivă direct dintr‑o procedură de insolvență și se află în strânsă legătură cu aceasta, astfel încât nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012.”

Necesitatea existenței unui criteriu determinant și în strânsă legătură cu insolvența unei societăți a fost reținută constant în jurisprudența CJUE. Indicăm, cu titlu de exemplu, o altă hotărâre:

În acest sens, arătăm că, în altă cauză, CJUE a statuat în sensul că: „Prin urmare, având în vedere cele ce precedă, intensitatea legăturii existente, în sensul jurisprudenței Gourdain, citată anterior, între o acțiune în justiție precum cea din acțiunea principală și procedura de insolvență este determinantă pentru a decide dacă excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabilă.
Or, trebuie să se constate că în acțiunea principală această legătură apare ca fiind deosebit de strânsă”^[25].

Analiza detaliată și coroborată a dispozițiilor legale relevante, împreună cu examinarea considerentelor formulate în deciziile discutate anterior, conduce la o concluzie clară: în contextul procedurii insolvenței, stabilirea normelor aplicabile, inclusiv a competenței judecătorului‑sindic de a soluționa anumite dispute apărute pe parcursul acestei proceduri, nu poate fi fundamentată doar pe temeiul juridic al acțiunii, ci mai degrabă pe cauza litigiului.

Este esențial de subliniat că această analiză trebuie să se concentreze mai degrabă asupra intensității legăturii dintre acțiunea în cauză și procedura insolvenței, prin raportare la componenta esențială a procedurii insolvenței, patrimoniul debitorului, dar și a faptului că, pentru a soluționa cauza, instanța trebuie să aibă în vedere conduita, acțiunile sau inacțiunile unui participant în cadrul procedurii. Simplul fapt că administratorul special este participant la procedura insolvenței nu este suficient pentru a atrage competența judecătorului‑sindic.

În concluzie, pentru soluționarea litigiilor privind anularea hotărârii adunării generale a asociaților/acționarilor de numire a administratorului special, competența aparține instanței de drept comun. Rațiunea este că, în ciuda faptului că administratorul special are atribuții în cadrul procedurii de insolvență, dreptul de vot al asociaților/acționarilor este dat de participația la capitalul social al societății. Și dacă sunt încălcate prevederile privitoare la prezidarea de către practician a adunării în sensul neconsemnării adecvate a votului asociaților/acționarilor, competența aparține, în opinia noastră, tot judecătorului de drept comun.

Judecătorul‑sindic ar fi competent să soluționeze cel mult dispute rezultate în situația în care cauza litigiului este reprezentată de modalitatea defectuoasă în care au fost exercitate atribuțiile practicianului în legătură cu convocarea/neconvocarea adunării asociaților/acționarilor, obiectul acțiunii fiind obligarea acestuia la îndeplinirea cerințelor de convocare.

În celelalte litigii care pot avea tangență cu procedura insolvenței, definitorie este intensitatea/puterea legăturii litigiului cu insolvența, a cărei soluționare corespunzătoare ar fi aproape imposibilă fără o analiză a activității din cadrul procedurii. Cu titlu de exemplu, trimitem la cauza C‑649/2016 privind angajarea răspunderii unui membru al comitetului creditorilor cu privire la exercitarea atribuțiilor acestora în cadrul procedurii.

---