Cerere în vederea dispunerii schimbării încadrării juridice din infracţiunea de viol în infracţiunea de agresiune sexuală. Respingerea recursului în casație ca fiind nefondat

• NCP: art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c)
• NCP: art. 219
• NCP: art. 35 alin. (1)
• NCP: art. 75 alin. (2) lit. a)
• NCP: art. 77 lit. e)
• NCPP: art. 113 alin. (2)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1)
• NCPP: art. 442 alin. (1) și (2)
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1
• VCP: art. 197 alin. (1)
• VCP: art. 198
• VCP: art. 201

Prin sentința penală nr. 119 din data de 17.02.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 3 București, secția Penală, a hotărât următoarele:

În baza art. 72 C. pen., a scăzut din pedeapsa principală de 7 ani închisoare aplicată inculpatului prin prezenta hotărâre reținerea, arestarea preventivă și arestul la domiciliu de la 27.04.2021 la 13.07.2022 inclusiv.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 837/RC din 12 decembrie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul în casație formulat în cauză de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate efectuată de instanța de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de viol în formă continuată, în temeiul art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. e) C. pen. și art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., la o pedeapsă principală de 6 ani închisoare.

Recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație, criticile acestuia fiind întemeiate pe cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În esență, în motivarea cererii de recurs în casație apărarea recurentului A. a susținut că fapta pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva inculpatului și pentru care a fost trimis în judecată și apoi condamnat în cauză, nu este prevăzută de dispozițiile art. 218 C. pen., susținând că situația de fapt reținută în speță este în opinia sa contrară încadrării juridice.

Astfel, a susținut apărătorul inculpatului recurent A. că descrierea efectiv realizată de către instanță prin hotărârea de condamnare (prin care s-a reținut că raportul sexual oral a fost efectuat de inculpat asupra persoanei vătămate), ar întruni elementul material al laturii obiective a infracțiunii de agresiunea sexuală prevăzută și pedepsită de art. 219 C. pen. și nu a celei de viol prevăzută de dispozițiile art. 218 C. pen., invocând în apărare Decizia nr. 3 din 23 martie 2005 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, concluzionând apărarea că, în doctrină și jurisprudență s-a reținut în mod unanim că diferența majora și definitorie dintre cele doi fapte incriminate este aceea că la viol se prezumă penetrarea persoanei vătămate pe când la agresiunea sexuală nu există acte de penetrare a persoanei vătămate ci doar acțiune asupra unor părți sexuale sau de natura sexuală a acesteia.

Prin urmare, se constată că în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în concret, apărarea inculpatului A. a solicitat instanței de casație, urmare a reanalizării circumstanțelor comiterii faptei, să se dispună schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de viol în infracțiunea de agresiune sexuală.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de recurent, Înalta Curte reamintește că acesta nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 82/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 167/RC din 20 aprilie 2021, Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019.

Pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat. Astfel, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie dată fiind împrejurarea că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie dată fiind dezincriminarea faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casație astfel formulate, de dispozițiile legale incidente și scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că argumentele invocate prin recursul în casație de față de către apărarea recurentului inculpat A. nu se circumscriu cazului de casare indicat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în condițiile în care, în realitate, inculpatul contestă fundamentul soluției de condamnare, prin motivele formulate, contestându-se de fapt încadrarea juridică dată faptei pentru care s-a dispus condamnarea sa, solicitând pe calea recursului în casație să se constate că situația de fapt reținută de instanțe este „contrară încadrării juridice”, mai exact, s-a susținut că „situația de fapt și elementul material al laturii obiective a infracțiunii se regăsesc în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 219 C. pen. – Agresiunea sexuală”.

În actuala procedură, starea de fapt, încadrarea juridică ori vinovăția inculpatului nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație, scopul căii extraordinare de atac fiind reformarea hotărârii definitive numai sub aspecte de drept, iar nu de fapt.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

Schimbarea încadrării juridice a faptelor așa cum s-a solicitat în cauză de apărarea inculpatului excedează vădit limitelor cazurilor de casare prevăzute de lege, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, având în vedere scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic.

Contrar celor susținute de apărarea inculpatului, Înalta Curte constată că atât instanța de fond, cât și instanța de apel, pornind de la materialul probator administrat în cauză, au reținut o situație de fapt ce corespunde corectei încadrări juridice a faptei săvârșite de inculpatul A..

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acțiunile inculpatului A. corespund elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de viol prevăzută și pedepsită de art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Astfel, în prezenta cauză, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, pe baza stării de fapt așa cum a fost reținută în cauză și care nu mai poate fi schimbată în actuala procedură, instanța de apel a statuat că probatoriul cauzei relevă că fapta inculpatului A., care în perioada iulie 2019 – 26.04.2021, a întreținut prin constrângere psihică (șantaj emoțional exercitat față de un minor aflat într-o situație vulnerabilă cauzată atât de situația familială – lipsit de ocrotire părintească și internat într-un centru de plasament, cât și de dependența materială față de inculpat) și abuzând de poziția recunoscută de încredere pe care o avea față de victimă, în mod repetat, acte sexuale orale cu persoana vătămată B. (în vârstă de 14 ani și 4 luni la începutul perioadei de referință și în vârstă de 16 ani și 2 luni la momentul epuizării activității infracționale), în imobilul situat la adresa din București, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol în formă continuată, prevăzută de art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. e) C. pen. și art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen.

Au reținut instanțele că persoana vătămată B., în perioada de referință, era minoră și vulnerabilă, în sensul art. 113 alin. (2) C. proc. pen., existând o relație de dependență între aceasta și inculpatul A., constatând că încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu este corectă, neavând relevață juridică dacă actul sexual a fost consimțit sau nu, atâta vreme cât elementul material al constrângerii morale a fost dovedit.

Sub acest aspect hotărârea atacată nu poate comporta niciun fel de critică. Instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În concret, Înalta Curte reține că instanța de apel a statuat că probatoriul cauzei a relevat că, în prezenta cauză, elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol este realizat, pentru fiecare act material în parte, printr-un act sexual oral realizat de inculpat persoanei vătămate, reținându-se că fiecare act material în parte a fost realizat prin constrângere.

Sub acest aspect, instanțele au avut în vedere că: la momentul primului act sexual oral persoana vătămată avea vârsta de puțin peste 14 ani, era instituționalizată, fugită din centrul de plasament, fără surse materiale de întreținere și fără ajutor material sau afectiv din partea vreunei persoane și de câteva zile dormea în locuința inculpatului (pe care îl cunoștea de mai mulți ani și era și nașul său) la ajutorul căruia apelase în acest sens până își rezolva situația; ajutorul acordat de inculpat persoanei vătămate a creat premisele folosirii vulnerabilității persoanei vătămate în scopul șantajării emoționale a acesteia în contextul acestei situații (cunoscută de către inculpat); în aceste condiții persoana vătămată nu a fost de acord inițial ca inculpatul să-i facă sex oral dar a cedat când acesta i-a spus că altfel nu îl va mai lăsa să locuiască la el; actele sexuale orale ulterioare primului act sunt grefate pe aceeași stare de vulnerabilitate pe fondul căreia inculpatul i-a creat o stare de dependență de ajutorul lui, folosindu-le în scopul șantajării emoționale a persoanei vătămate și obținând astfel întreținerea repetată de acte sexuale orale cu persoana vătămată.

Instanțele au constatat că pentru fiecare act material în parte urmarea imediată a infracțiunii există și constă în încălcarea libertății persoanei vătămate de a decide cu privire la întreținerea unui act sexual, iar legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că faptele reținute în sarcina recurentului întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen., criticile fiind neîntemeiate sub acest aspect.

Norma de incriminare are următorul conținut:

Art. 218 din C. pen. – violul

(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:

c) victima este un minor;

În cauza de față, instanța de apel a reținut explicit elementele constitutive ale infracțiunii de viol, conform situației de fapt relevată de probatoriul cauzei, respectiv: inculpatul A., preot la Parohia Fotăchești din Videle, jud. Teleorman, a întreținut prin constrângere psihică (șantaj emoțional exercitat față de un minor aflat într-o situație vulnerabilă cauzată atât de situația familială – lipsit de ocrotire părintească și internat într-un centru de plasament, cât și de dependența materială față de inculpat) și abuzând de poziția recunoscută de încredere pe care o avea față de persoana vătămată, în mod repetat, acte sexuale orale cu persoana vătămată B. (în vârstă de 14 ani și 4 luni la începutul perioadei de referință și în vârstă de 16 ani și 2 luni la momentul epuizării activității infracționale), în imobilul situat la adresa din București.

Au reținut instanțele că în cauză a fost dovedită starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, atât din punct de vedere material cât și din punct de vedere afectiv, aceasta grefată atât pe vârsta persoanei vătămate (puțin după împlinirea vârstei de 14 ani) la primul act sexual cu inculpatul, dar și pe ascendentul moral pe care îl avea inculpatul asupra persoanei vătămate (persoana vătămată îl știa pe inculpat de mai mulți ani ca fiind preot și nașul lui și îl vizita împreună cu mama sa destul de des anterior instituționalizării lui), aspecte apte a dovedi că un act sexual cu inculpatul nu putea fi obținut decât prin constrângere.

S-a mai reținut în decizia pronunțată în cauză că probatoriul cauzei a dovedit, fără dubiu, că inculpatul a cunoscut încă de la primul act sexual oral starea de minoritate a persoanei vătămate și starea de vulnerabilitate a acesteia, dar și că inculpatul, prin ajutorul pe care i l-a acordat persoanei vătămate, a folosit vulnerabilitatea acesteia pentru a crea o dependență de ajutorul lui, șantajând emoțional persoana vătămată pentru acordarea ajutorului, inculpatul obținând în acest mod satisfacerea unui interes personal vizând viața sa sexuală, întreținând acte sexuale orale cu persoana vătămată timp de aproape 2 ani de zile.

Astfel, în raport cu dispozițiile legale ce reglementează infracțiunea de viol și având în vedere argumentele recurentului, Înalta Curte constată că prin decizia recurată instanța a evidențiat corespondența între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen.

Așa cum s-a reținut în cauză, ceea ce se critică prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac este încadrarea juridică dată faptei de viol imputată recurentului inculpat, întrucât, printr-o proprie interpretarea a stării de fapt și a circumstanțelor comiterii faptei, inculpatul A. consideră nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat, prevăzută de art. 218 C. pen., având în vedere că, în opinia sa, situația de fapt reținută de instanțe s-ar circumscrie infracțiunii de agresiunea sexuală prevăzută de art. 219 C. pen., cu referire la Decizia nr. 3 din 23 martie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii.

Pe de-o parte, așa cum s-a menționat anterior, încadrarea juridică dată faptelor, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casație.

Pe de altă parte, în cauză, conform celor anterior redate și contrar argumentelor apărării, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat în mod judicios că inculpatul A. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de viol în formă continuată, reținută în concret în sarcina acestuia și ca atare, Înalta Curte constată că, în speță, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, instanța de apel făcând o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat A. sunt neîntemeiate.

În plus, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită nici critica apărării recurentului care consideră că fapta sa se regăsește în infracțiunea de agresiunea sexuală prevăzută de art. 219 C. pen. cu referire la decizia pronunțată în recurs în interesul legii invocată în cadrul motivelor de recurs și care nu este incidentă în speță.

Înalta Curte constată că, prin Decizia nr. 3 din 23 martie 2005, invocată de recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în aplicarea dispozițiilor art. 197 alin. (1) cu referire la art. 198 și la art. 201 din C. pen. anterior, a stabilit că:

1. Prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 din C. pen., se înțelege orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

2. Prin acte de perversiune sexuală, în accepțiunea prevederilor art. 201 din C. pen., se înțelege orice alte modalități de obținere a unei satisfacții sexuale decât cele arătate la pct. 1.

Această decizie nu își găsește aplicabilitate în cauză, fiind pronunțată relativ la înțelesul unor termeni și expresii din conținutul articolelor prevăzute de vechea reglementare penală, anterior intrării în vigoare a actului C. pen.. Art. 197 din C. pen. anterior reglementa violul ca fiind actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Or, în conținutul art. 218 alin. (1) din C. pen. în vigoare, sub imperiul căruia s-a săvârșit fapta în discuție, se definește explicit infracțiunea de viol ca fiind raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, iar în speță, toate statuările instanței de fond și apel din prezenta cauză au conchis în sensul că faptele inculpatului A., astfel cum au fost detaliate în sentința de condamnare, definitivă prin decizia recurată, întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de viol așa cum este incriminată de dispozițiile art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen.

În concluzie, față de cele anterior reținute în cauză, constatând că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de viol în formă continuată corespund faptelor reținute în concret în sarcina inculpatului A., Înalta Curte constată că apărările formulate de apărarea recurentului inculpat prin intermediul recursului în casație referitoare la neîntrunirea elementelor constituite ale infracțiunii de viol reținute în sarcina inculpatului sunt nefondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1312/A din data de 29.06.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.