Calificarea juridică a cererii de chemare în judecată și incidența principiului disponibilității asupra soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune în cadrul acțiunilor privind răspunderea statului pentru privarea de libertate și încălcarea drepturilor fundamentale

• NCPC: art. 14
• NCPC: art. 175
• NCPC: art. 176
• NCPC: art. 178
• NCPC: art. 179
• NCPC: art. 22
• NCPC: art. 425
• NCPC: art. 476
• NCPC: art. 477
• NCPC: art. 478
• NCPC: art. 488
• NCPC: art. 9
• NCPP: art. 539
• NCPP: art. 541

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, la data de 26 aprilie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 50.000 RON reprezentând despăgubiri materiale și la plata sumei de 5.000 euro reprezentând daune morale pentru privarea sa de libertate în cursul procesului penal finalizat prin clasarea cauzei.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 934 din 28 martie 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este întemeiat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin intermediul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei atacate întrucât din cuprinsul acesteia lipsește analiza argumentelor invocate de către apelant prin cererea de apel.

Potrivit temeiului legal pe care a fost întemeiat acest motiv de recurs, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs – nemotivarea hotărârii – deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speță, recurentul-reclamant susține că din decizia pronunțată de către instanța de apel lipsește analiza argumentelor invocate de acesta prin cererea de apel care vizau, în esență, incidența în cauză a Deciziei Curții Constituționale a României nr. 136/2021, fapt care ar exclude o interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., astfel încât simpla soluție de clasare față de un inculpat care a fost privat de libertate pe parcursul urmăririi penale îl îndreptățește pe acesta să primească despăgubiri independent de orice conduită a organelor judiciare, precum și faptul că despăgubirile au fost solicitate și în raport de durata nerezonabilă a procedurii.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, se constată că instanța de apel în mod deliberat a omis analiza acestor argumente invocate prin cererea de apel arătând explicit în hotărâre că aceste susțineri sunt de natură a modifica acțiunea, sub aspectul cauzei juridice, iar acest demers ar fi inadmisibil în apel, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât, în raport de limitele efectului devolutiv al apelului cu care s-a considerat învestită, curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței tribunalului prin prisma celor apreciate ca fiind deduse judecății în primă instanță, fără a avea în vedere aspectele considerate noi, invocate prin cererea de apel.

Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esențială, în sensul că instanța ignoră total susținerile sau apărările părții, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a „ascultat” partea și a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta.

Or, în cazul invocat de recurent nu se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanța de apel s-a preocupat de argumentele părții pe care însă nu le-a analizat în substanța lor considerând că acestea nu au fost invocate cu respectarea dispozițiilor procedurale relevante.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar, de natură a susține soluția pronunțată. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns în mod coerent tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, respectiv întâmpinarea la apel, Înalta Curte constată că susținerile invocate și încadrate de recurentul-reclamant în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

O altă critică invocată de recurentul-reclamant vizează nelegalitatea deciziei instanței de apel cu privire la soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentul susținând că raționamentul instanței de prim control judiciar are la bază premisa greșita în sensul învestirii primei instanțe de fond cu o acțiune în despăgubiri pentru arestarea nelegală, de natură să conducă la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 539 și art. 541 C. proc. pen., varianta în vigoare anterior modificării acestora prin Legea nr. 201/2023, cu excluderea incidenței Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021.

Se constată, astfel, că prin critica analizată recurentul susține în realitate calificarea eronată pe care instanța de apel a dat-o cererii de chemare în judecată cu care reclamantul a învestit prima instanță, respectiv susținerilor sale din cererea de apel, petentul arătând explicit că în cauză sunt întrunite cerințele art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost acestea detaliate în Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, contrar raționamentului greșit al instanței de apel întemeiat pe o pretinsă lărgire a cadrului procesual sub aspectul cauzei cererii de chemare în judecată, astfel încât termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru despăgubiri a început să curgă de la data rămânerii definitive a ordonanței procurorului prin care s-a dispus clasarea cauzei penale față el, respectiv 05.01.2022, iar la data sesizării primei instanțe, 26.04.2022, dreptul la acțiune nu era prescris.

Recurentul aduce, așadar, în discuție raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile și principiul disponibilității părților, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, deși recurentul a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilității, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părțile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecății, prin cererile și apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialității, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ.

În principiu, autoritatea aparține, așadar, judecătorului în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți. Așa fiind, în lipsa unui acord expres al părților, dat în condițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile.

Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanța de apel este în drept să dea ea înseși cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reținută de prima instanță, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicție. De asemenea, pentru apel, dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menționează că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) – 4 C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu pot fi formulate pretenții noi. Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe.

În cauza de față, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanță de fond, în raport de care a constatat că dreptul la acțiune pentru realizarea prestației pretinse prin cererea de chemare în judecată este prescris.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat de reclamant.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamant privește obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale, respectiv a sumei de 5.000 euro cu titlu de daune morale, pentru privarea de liberate în cursul procesului penal, dar și cu titlu de prejudiciu constând în pretinse atingeri aduse onoarei, demnității și prestigiului său profesional produse prin arestarea pentru o perioadă de 6 zile în timpul cercetării penale.

În drept, în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul a invocat atât dispozițiile art. 1349 și următoarele C. civ. și art. 539 – art. 541 C. proc. pen..(varianta în vigoare la data sesizării primei instanțe), cât și pe cele ale art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe cele reținute în încheierea penală nr. 43/C/CC/DL din 18 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2017, dintre care relevanță prezintă dispozițiile art. 53 din Constituția României.

Așadar, ca temei de drept al încălcării unor drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare reclamantul a formulat pretenția patrimonială de față, acesta, deși a invocat în susținerea demersului său judiciar dispozițiile art. 1349 și următoarele din C. civ., a indicat, în același timp, și alte norme materiale ori procedurale prevăzute de art. 539 – art. 541 C. proc. pen., respectiv prevederile de ordin constituțional arătate mai sus, precum și cele de drept european prevăzute de art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi și libertăți fundamentale.

De asemenea, din motivarea acțiunii introductive rezultă că reclamantul a afirmat că a fost prejudiciat prin arestarea dispusă în cadrul dosarului penal, care a fost finalizat prin clasare, petentul pretinzând că aceste aspecte au avut drept consecință încălcarea unor drepturi fundamentale, reglementate de art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și care reprezintă cauza atingerilor aduse onoarei, demnității și prestigiului său profesional, ceea ce îl îndreptățește la repararea prejudiciului moral astfel produs, precum și a celui material. Totodată, a indicat aspecte dezlegate jurisprudențial cu privire la dreptul la despăgubiri al persoanelor arestate în cursul procesului penal finalizat prin clasare/achitare, citând la fila x alin. (2) din cererea de chemare în judecată chiar un paragraf din Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, respectiv paragraful 38 din această decizie.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului, esențiale sunt motivele acțiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.). Or, în cauză, motivele cererii de chemare în judecată relevă fără putință de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcționări a serviciului public al justiției, pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a arestării sale în cadrul dosarului penal finalizat prin clasare.

Mai mult, în fața instanței de apel, prin cererea de apel, în raport de dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., reclamantul explicitează deslușit natura raportului juridic pe care este fundamentată acțiunea, susținând în mod clar că prin cererea de chemare în judecată a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile aduse onoarei, demnității și reputației sale, prin acuzația în materie penală adusă, care nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, având în vedere atât privarea nelegală de libertate dispusă în privința sa în cadrul urmăririi penale, cât și durata nerezonabilă a procesului penal în care a fost implicat în calitate de suspect/inculpat. De asemenea, a precizat că este incidentă cauzei Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale.

Concluzionând în sens contrar, în sensul că cererea de chemare în judecată ar fi întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., respectiv pe aspectul vizând exclusiv arestarea nelegală, instanța de apel nu a analizat izvorul pretențiilor reclamantului, nedând eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

În același context, Înalta Curte apreciază că nici aspectul că reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată că măsura arestării preventive a fost constatată ca fiind nelegală prin încheierea penală nr. 43/C/CC/DL din 18 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2017, nu este de natură a schimba cauza juridică a cererii formulate, reclamantul alegând să-și fundamenteze cererea de chemare în judecată pe faptul clasării dosarului penal în care a fost arestat și nu pe nelegalitatea arestării, dispozițiile legale relevante neexcluzând un asemenea drept de opțiune al persoanei îndreptățite la despăgubire pe ambele temeiuri.

Pe de altă parte, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte constată că aspectele vizând dreptul la despăgubiri întemeiat pe durata nerezonabilă a procedurii sunt, într-adevăr, noi și nu se circumscriu fundamentului avut în vedere inițial de reclamant prin cererea de chemare în judecată, astfel încât cu temei instanța de apel a refuzat să le analizeze în raport de dispozițiile art. 478 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greșita calificare de către instanța de apel a cerererii de chemare în judecată, cu consecințe asupra aprecierii eronate a fundamentului pretenției reclamantului și, în continuare, asupra prescripției dreptului material la acțiune în raport de acest temei eronat, se vădesc a fi întemeiate și atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Drept urmare, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către acceași instanță.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va proceda la calificarea corectă a cererii de chemare în judecată urmând ca, subsecvent, să aprecieze cu privire la incidența în cauză a Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, precum și asupra prescripției dreptului material la acțiune în raport de fundamentul cererii de chemare în judecată avut în vedere de reclamant.

Sursa informației: www.scj.ro.