Autoritatea judecătorească. CSM vs. ÎCCJ și Ministerul Public. Unele antagonisme și complicități din ultimul deceniu

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

I. Cadrul constituțional

A. Rolul și funcțiile constituționale

1. Judecătorii și instanțele judecătorești – Puterea judecătorească

1.1. Înfăptuirea justiției (art. 124 din Constituția României)

„Justiția se înfăptuiește în numele legii”, de către „judecătorii independenți”, care „se supun numai legii” și devin „inamovibili” prin numirea de către Președintele României (art. 125 din Statutul judecătorilor).

1.2. Realizarea justiției [art. 126, alin. (1), (3) și (4)]

„Justiția se realizează prin ÎCCJ și prin celelalte instanțe judecătorești, stabilite de lege”.

2. Ministerul Public

2.1. Rolul Ministerului Public [art. 131, alin. (1) și (2)].

„(1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

(2) Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii”.

2.2. Statutul procurorului [art. 132 alin. (1)]

„(1) Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiției”.

3. Consiliul Superior al Magistraturii

3.1. Rolul CSM [art. 133 alin. (1)]

„(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției”.

3.2. Atribuții [art. 134 alin. (1)]

„(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii”.

B. Precizări și accente doctrinare

1. Noțiunile de „justiție” și de „înfăptuire a justiției”

„Noțiunea de putere judecătorească, de justiție, nu se confundă cu cea de autoritate judecătorească; justiția se exercită numai de către instanțele judecătorești, prin judecători independenți și care se supun numai legii”^[1].

2. Natura juridică și rolul Ministerului Public

2.1. „Nu se poate susține că procurorii fac parte din puterea judecătorească ce înfăptuiește justiția. Calificarea procurorilor ca agenți ai puterii executive nu este infamantă pentru ei și nu constituie desconsiderare, ci exprimă poziția și rolul pe care-l au; legea tratează însă, pe același plan judecătorii și procurorii sub multiple aspecte, dar rolul constituțional este total diferit și impune principalele distincții: judecătorii nu se află sub autoritatea Ministerului Justiției, în timp ce procurorii da; judecătorii au inamovibilitate de ordin constituțional, în timp ce procurorii se bucură doar de stabilitate; judecătorii nu sunt supuși controlului ierarhic (decât hotărârile lor în căile legale de atac, în condițiile legii), în timp ce procurorii se supun controlului ierarhic și se subordonează conducătorului parchetului respectiv”^[2].

Jurisprudența constantă a CEDO (hotărârile Vasilescu c. României-1998, Brumărescu c. României-2000, D. Popescu c. României ș.a.) a decis că „procurorii români, acționând ca magistrați în cadrul Ministerului Public, nu îndeplinesc cerința de independență față de executiv” și „nu pot avea atribuții specifice judecătorului” (ex.: percheziția, arestarea preventivă, ș.a.). În acest sens, relevante sunt pentru locul și rolul constituțional al procurorului, modificările aduse la revizuirea din octombrie 2003, în special la art. 23 din Constituție, text prin care se instituie principiul constituțional imperativ: „(1) Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”, „(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul procesului penal”.

2.2. Funcția de procuror general al PÎCCJ nu este definită în Constituție, precum este prevăzută cea a Ministrului Justiției [art. 131 alin. (1) din Constituție], ci doar în legea de organizare judecătorească.

2.3. Controlul ierarhic [art. 131 alin. (1) din Constituție și art. 65-69 din Legea nr. 304/2004]

„Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau al procurorului general al Parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnați [art. 65 alin. (3)]. Pe de altă parte, Ministrul Justiției, când consideră necesar, din proprie initiațivă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor prin procurori desemnați de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ ori de Ministrul Justiției. Controlul constă în verificarea eficienței manageriale, a modului în care procurorii își îndeplinesc atribuțiile de serviciu și în care se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrările de competența parchetelor. Acest control nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale și soluțiile adoptate. În sfârșit, Ministrul Justiției poate să ceară conducătorului Ministerului Public informări asupra activității parchetelor și să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea și combaterea eficientă a criminalității (art. 69 din Legea nr. 304/2004)”^[3]. 

3. Misiunea CSM în strategia „reformei constituționale și legale a justiției”

3.1. Constituția revizuită a prevăzut în art. 134 alin. (4) că „legea de organizare a CSM poate stabili și alte atribuții” decât cele constituționale dar, nu oricum, ci „în realizarea rolului său de garant al independenței justiției”^[4], adică al puterii judecătorești și nu al „sistemului judiciar”, expresie atipică, administrativistă și inexistentă în Constituție, dar invocată în toate actele, rapoartele, discursurile emise de toți „amatorii profesioniști”, de diverși manageri din autoritatea judecătorească.

3.2. „CSM trebuie să-și asume, în condiții de independență, cu responsabilitate și curaj, atribuțiile pe care le are, iar Ministerul Justiției/Ministrul Justiției să accepte, astfel, consolidarea poziției puterii judecătorești, în raport cu puterea legislativă și cu cea executivă”^[5].

II. CSM vs. ÎCCJ și Ministerul Public: unele antagonisme și complicități (?!)

A. Antagonisme

1. Statutul și cariera judecătorului și procurorului

1.1. Abuz de putere. Promovarea procurorilor DNA/DIICOT, de către ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal, direct în ultimul grad profesional, fără examen/concurs – mijloc de discreditare a statutului și a carierei acestora, dar și a autorității/responsabilității instanței supreme.

1.1.1. CSM – responsabil exclusiv de promovarea judecătorului și procurorului în gradele profesionale ierarhice. Jurisprudența CSM privind garantarea statutului, carierei și a evoluției profesionale a procurorilor.

Câteva exemple:

a1) Hotărârea CSM 878/13.09.2007 cu privire la noțiunea de „grad profesional”:

„Gradul profesional reprezintă dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează cariera magistraților.

În evidențele Direcției resurse umane și organizare rezultă că, în perioada 01.09.1994 – 30.06.1995, doamna G. a îndeplinit funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, dobândind gradul profesional de procuror la Parchetul de pe lângă tribunal prin promovare (conform Legii nr. 92/1992).

Având în vedere că legiuitorul permite numirea procurorului cu grad profesional de judecătorie, tribunal sau curte de apel la instanțe de același grad cu cele unde a funcționat, se constă ca doamnei G. i se poate recunoaște gradul profesional dobândit de procuror de tribunal, indiferent de nivelul parchetului la care a fost numită, conform practicii constante a Consiliului Superior al Magistraturii în aceasta materie” (?!).

a2) Hotărârea nr. 773/30.04.2009 și hotărârea nr. 774/30.04.2009 (și alte 70 asemenea) ale Plenului CSM de respingere a cererilor procurorilor, funcționând la DNA și DIICOT, structurile centrale și teritoriale, detașați de la Parchetele de pe lângă judecătorie, tribunale și curtea de apel, de acordare a gradului profesional de procuror la PÎCCJ.

„Plenul CSM a reținut, în esență, că în situația în care s-ar considera că prin numirea procurorilor, conform procedurii speciale, la această structură specializată, aceștia ar dobândi, în mod automat, gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-ar eluda în mod evident dispozițiile legale privitoare la promovarea în funcții superioare de execuție prin concurs.

A mai reținut Plenul CSM că legiuitorul a prevăzut, în mod expres, faptul că la încetarea activității în cadrul DNA, procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcționeze potrivit legii, iar împrejurarea că procurorii de la DNA sunt salarizați cu un coeficient de multiplicare corespunzător procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu conferă de drept și gradul profesional corespunzător acestui parchet”.

a3) Hotărârea 2039/19.11.2009 a Plenului CSM de respingere a cererilor celor 7 procurori DNA/DIICOT, „aduși” de la parchetele inferioare de procurorul-șef al DNA/DIICOT, la structurile centrale sau la cele teritoriale, de acordare a gradului profesional de procuror la PÎCCJ.

„În ceea ce privește definiția pe care CSM a dat-o noțiunii de grad profesional în hotărârea nr. 878/13.09.2007 a Plenului, la care se referă în unele din deciziile sale, ÎCCJ în motivarea echivalenței între numirea în cadrul DNA și DIICOT și promovare, cu consecința dobândirii gradului profesional, se reține, pe de o parte că, juridic, o definiție nu are forța unei norme juridice, iar soluția trebuie să reprezinte o aplicare a legii, iar pe de altă parte, definiția respectivă, folosită într-un caz particular, avea în vedere acoperirea tuturor situațiilor prezentate și mai ales trecute, în care sunt diferite reglementări; magistrații au fost numiți direct la instanțe de un anumit nivel sau au fost transferați «în interesul serviciului» din alte funcții, consilier juridic, avocat, etc., dobândind, astfel, grad profesional corespunzător” .

Normele europene în materie subliniază importanța deosebită a tuturor aspectelor ce țin de statutul și cariera magistratului. Recomandarea nr. R (94) 12 a Consiliului de Miniștrii privind independența, eficientă și rolul judecătorilor, Principiul I, art. 2 lit. c) statuează că „toate deciziile privind cariera profesională trebuie să aibă la baza criterii obiective”. De asemenea, în aceeași recomandare se specifică foarte clar că aceste criterii se aplică tuturor persoanelor ce dețin funcții în cadrul sistemului judiciar (inclusiv procurorilor, pentru că referirile la judecător, în toate preliminariile și determianțiile acestei noțiuni se aplică și procurorilor).

Carta europeană privind statutul judecătorilor, la art. 1.3. prevede că „în privința oricărei decizii ce poate afecta selecția, alegerea, numirea, desfășurarea carierei sau încetării mandatului unui judecător, statutul prevede intervenția unei instanțe independente de puterea executivă și legislativă, care să cuprindă cel puțin o jumătate dintre judecătorii aleși de către egalii lor, în concordanță cu modalități care să garanteze reprezentarea cea mai largă acestora”; de asemenea‚ „deciziile de promovare sunt, în acest caz, pronunțate de instanța prevăzută la pct. 1.3. (art. 4.1. – desfășurarea carierei)” .

Având în vedere aceste reglementări, Plenul reține că standardele europene în materie, ce reclamă un minim de garanții – criterii obiective – în privința promovării judecătorilor și procurorilor, sunt întru totul respectate de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează problema promovării în funcții de execuție, prin stabilirea unei unice autorități independente, formată din magistrați aleși de către colegi egali în grad (CSM), care decid asupra promovării.

Soluția de asimilare a promovării în funcții de execuție cu numirile în funcțiile de procuror în cadrul DNA, respectiv DIICOT, prevăzute de O.U.G. nr. 43/2002, cu modificările ulterioare, de Legea nr. 508/2004, cu modificările ulterioare și de Legea nr. 304/2004, republicată, care erau atributul Ministrului Justiției, iar în prezent, procurorului-șef al DNA, respectiv procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, este în antiteză cu reglementările europene sus menționate, care prevăd clar și fără echivoc necesitatea unei unice autorități independente, formată din magistrați aleși de către colegi egali în grad (CSM), care decid asupra promovării.

Autoritățile care numesc procurorii de la DNA și DIICOT în condițiile O.U.G. nr. 43/2002, cu modificările ulterioare, Legii nr. 508/2004, cu modificările ulterioare și Legea nr. 304/2004, republicată, nu îndeplinesc condițiile mai sus menționate, în ceea ce privește independența față de executiv, pentru că, „atât procurorul-șef al DNA, cât și procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ sunt numiți de către Președintele României, la propunerea Ministrului Justiției”.

1.2. Jurisprudența ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal în soluționarea plângerilor procurorilor, necalificați profesional prin examene și concursuri, contra hotărârilor CSM de respingere a cererilor de echivalare a gradului profesional aferent PÎCCJ, fără examenul profesional legal, ci, ca efect al dispoziției adoptate de procurorul general de „detașare”, „delegare”, „numire” la DNA/DIICOT.

Exemple (din cele 72):

– Decizia nr. 4919/6.11.2009 a ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal (exemplu din cele 72 cazuri) – text redat integral:

„Începând cu data de 1 septembrie 2008, recurentul a fost numit în funcția de procuror în cadrul DNA – Serviciul Teritorial Iași, după ce, anterior, își desfășurase activitatea la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași.

Parchetul Național Anticorupție a fost înființat prin O.U.G. nr. 43/2002, ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție, care își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României, prin procurori specializați.

Inițial, Parchetul Național Anticorupție a fost organizat ca o structură autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului Public, fiind condus de un procuror general și coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, iar în O.U.G. nr. 102/2003, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 26/2004, s-a prevăzut că acest parchet specializat funcționează pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Concepția cu privire la acest organism specializat în combaterea corupției a fost radical modificată prin O.U.G. nr. 134/2005 care, la art. 1, a prevăzut reorganizarea Parchetului Național Anticorupție sub forma DNA, structură autonomă, cu personalitate juridică proprie, «în cadrul» Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, ulterior, prin Legea nr. 54/2006 de aprobare a O.U.G. nr. 134/2005, care a modificat dispoziția legală sus menționată, în sensul înființării DNA, ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nemaifiind prevăzut de lege caracterul autonom.

DNA este condusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul procurorului-șef al direcției [art. 1 alin. (3)¹ din O.U.G. nr. 43/2002, cu modificările și completările ulterioare].

Evoluția legislativă rezumată mai sus nu poate fi interpretată decât în sensul caracterizării DNA drept o structură specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înglobată acestuia, alături de toate celelalte direcții componente.

---