Aspecte particulare vizând jurisdicțiile în materia insolvenței – chestiuni teoretice și practice relevante. Interferențe ale domeniului insolvenței cu procesele de drept comun – dificultăți practice

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

 2.1.4. Principalele atribuții ale judecăto­rului‑sindic în procedură – aspecte generale

Principalele atribuții ale judecăto­rului‑sin­dic sunt menționate expres de legiuitor în cuprinsul art. 45 din Legea nr. 85/2014, text ce constituie sediul general al materiei.

În acest sens, alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 85/2014 stipulează că judecătorul‑sindic are următoarele atribuții^[18]:

a) pronunțarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței și, după caz, de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât și prin procedura simplificată;

b) judecarea contestației debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea procedurii;

c) judecarea opoziției creditorilor la deschiderea procedurii;

d) desemnarea motivată, după verificarea eventualelor incompatibilități, prin sentința de deschidere a procedurii, după caz, a administratorului judiciar provizoriu/lichidato­rului judiciar provizoriu, solicitat de creditorul care a depus cererea de deschidere a procedurii ori de către debitor, dacă cererea îi aparține acestuia (…);

e) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar desemnat de adunarea creditorilor ori de creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor;

f) înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, potrivit prevederilor art. 57 alin. (4);

g) judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a‑și mai conduce activitatea;

h) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvență, potrivit art. 169, sau sesizarea organelor de urmărire penală atunci când există date cu privire la săvârșirea unei infracțiuni;

i) judecarea acțiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru anularea unor acte ori operațiuni frauduloase, potrivit prevederilor art. 117‑122 și a acțiunilor în nulitatea plăților sau operațiunilor efectuate de către debitor, fără drept, după deschiderea procedurii;

j) judecarea contestațiilor debitorului, ale comitetului creditorilor sau ale oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar;

k) confirmarea planului de reorganizare, după votarea lui de către creditori;

l) soluționarea cererii administratorului judiciar sau a creditorilor de întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară și de intrare în faliment;

m) soluționarea contestațiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale lichidatorului judiciar;

n) judecarea acțiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;

o) judecarea cererilor administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situațiile în care nu se poate lua o hotărâre în ședințele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocați, la cel puțin două ședințe ale acestora având aceeași ordine de zi;

p) dispunerea convocării adunării credito­rilor, cu o anumită ordine de zi;

q) pronunțarea hotărârii de închidere a procedurii;

r) orice alte atribuții prevăzute de lege.

Menționăm că, în afara principalelor atribuții pe care legiuitorul a înțeles să le insereze în cuprinsul alin. (1) al art. 56 din lege, judecătorului‑sindic îi mai revin și alte atribuții care se regăsesc în corpul reglementării. În acest sens facem trimitere, cu titlu exemplificativ, la posibilitatea conferită judecătorului‑sindic de a judeca atât cererile de ordonanță președințială pentru prevenirea executării silite a debitorului anterior deschiderii procedurii – art. 66 alin. (11) din Legea nr. 85/2014 – cât și cererile de ordonanță președințială pentru prevenirea înstrăinării de bunuri de către debitor până la pronunțarea asupra deschiderii procedurii – art. 70 alin. (5) din Legea nr. 85/2014.

Legitimarea procesuală activă în vederea formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței a fost conferită de legiuitor atât creditorilor, cât și debitorului.

Jurisdicția asupra cererii de deschidere a procedurii insol­venței formulate de oricare dintre persoanele anterior menționate este dată în competența materială a tribunalului, prin judecătorul‑sindic.

După examinarea cererii de deschidere a procedurii insolvenței, cu a cărei soluționare a fost învestit, a înscrisurilor depuse în susținerea acesteia și a eventualelor probe administrate, judecătorul‑sindic pronunță o hotărâre prin care fie admite cererea, fie o respinge.

Spre deosebire de un litigiu de drept comun, procedura insolvenței comportă o serie de particularități, sens în care precizăm că, după momentul pronunțării hotărârii prin care judecătorul‑sindic dispune deschiderea procedurii insolvenței, aceasta urmează să se desfășoare secvențial, iar, în funcție de particularitățile unice ale fiecărei secvențe din procedura specială în analiză, legiuitorul a decis să stabilească și un cadru procesual distinct.

Ca atare, pentru toate acțiunile și contestațiile care pot fi promovate în cadrul fiecărei etape din procedură, vorbim atât de persoanele care au legitimare procesuală de a declanșa acest demers, cât și de sfera persoanelor cărora legea specială le permite participarea la o astfel de etapă din procedură.

Spre exemplu, contestația împotriva măsu­rilor luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar are sediul materiei în cuprinsul art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, textul menționând și sfera persoanelor cărora legea le conferă legitimare procesuală activă pentru a uza de acest demers, respectiv debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori sau orice altă persoană care dovedește un interes.

Judecătorul‑sindic va soluționa contestația în termen de 15 zile de la înregistrarea ei, în camera de consiliu, cu citarea contestatorului, a admi­nistra­torului judiciar și a comitetului creditorilor.

2.1.5. Atribuții principale de competența exclusivă a judecătorului‑sindic

Prima atribuție a judecătorului‑sindic este cea inserată la lit. a) a alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 85/2014 și vizează pronunțarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței și, după caz, de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât și prin procedura simplificată.

Menționăm că unele dintre atribuțiile prin­cipale stabilite de lege în sarcina judecătorului‑sindic sunt de competența exclusivă a acestuia, instanța de control judiciar neputându‑se substitui judecătorului‑sindic în prerogativele care îi revin acestuia, în calitate de organ al procedurii de insolvență.

În cele ce succed, vom face trimitere la două recursuri în interesul legii, prin intermediul cărora Instanța Supremă a decis asupra acestor atribuții exclusive ale judecătorul‑sindic.

Într‑o primă decizie, pronunțată de Înalta Curte^[19], în cadrul legislativ anterior, sub imperiul dispozițiilor art. 11 alin. (1) și art. 12 din Legea nr. 85/2006, coroborate cu dispozițiile art. 312 alin. (2)‑(4) C. pr. civ. 1865, în contextul căii de atac a recursului, astfel cum era configurat acesta din anul 1865, s‑au statuat următoarele: „În aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) și art. 12 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu dispozițiile art. 312 alin. (2)‑(4) din Codul de procedură civilă, curtea de apel, învestită cu soluționarea recursului declarat împotriva hotărârii judecătorului‑sindic, prin care s‑a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenței, admițând recursul, va casa hotărârea și va trimite cauza judecătorului‑sindic pentru deschiderea procedurii insolvenței.”

În adoptarea acestei soluții de unificare a practicii judiciare s‑a avut în vedere aplicarea prevederilor art. 312 alin. (2)‑(4) C. pr. civ. 1865 nu în litera lor, ci în mod circumstanțiat, în măsura compatibilității lor cu specificul procedurii insolvenței de a fi etapizată legal și succesiv.

În considerentele deciziei s‑a reținut că principalele atribuții ale judecătorului‑sindic sunt reglementate de art. 11 din Lege, iar prima dintre acestea este prevăzută la lit. a) și vizează: „pronunțarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii și, după caz, de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât și prin procedura simplificată”.

În acest context este exclusă posibilitatea ca prin decizia de casare instanța de recurs să pronunțe deschiderea procedurii și să trimită cauza judecătorului‑sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe care le impune această fază distinctă a procedurii.

Înalta Curte a avut în vedere că deschiderea procedurii generale a insolvenței este de atri­butul și în competența exclusivă a judecăto­rului‑sindic, conform art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea insolvenței, iar, pe de altă parte, hotărârea de deschidere a procedurii cuprinde dispoziții și comunicări realizabile în termene legale scurte, are un caracter unitar și nu poate fi partajată între instanța de recurs și judecătorul‑sindic, altfel nefiind nici în litera și nici în spiritul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție a exclus posibilitatea ca, prin decizia de casare, instanța de recurs să pronunțe deschi­derea procedurii și să trimită cauza judecăto­rului‑sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe care le impune această fază distinctă a procedurii.

Această soluție pronunțată de Înalta Curte, prin decizia nr. 5 din 4 aprilie 2011, a fost preluată și transpusă în noua reglementare prin dispozițiile art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 care prevăd expres: „Curtea de apel învestită cu soluționarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului‑sindic prin care s‑a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenței, admițând apelul, va anula hotărârea și va trimite cauza judecătorului‑sindic, pentru deschiderea procedurii insolvenței.”

În noul context legislativ în materie de insolvență a existat o practică neunitară la nivelul instanțelor de apel al cărei obiect l‑a constituit soluția pe care curtea de apel o dă, în baza art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în calitatea sa de primă și ultimă instanță ierarhic superioară, în cazul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii prin care judecătorul‑sindic respinge o cerere de intrare în faliment sau prin care confirmă un plan de reorganizare.

În aceste circumstanțe generate de practica neunitară la nivel național a intervenit cea de‑a doua decizie pronunțată de Înalta Curte^[20], prin care a fost admis recursul în interesul legii, stabilindu‑se că: „În aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. (1) lit. a) și art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu prevederile art. 480 alin. (2) și alin. (3) din Codul de procedură civilă, curtea de apel, învestită cu soluționarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului‑sindic prin care s‑a respins o cerere de trecere a debitorului la procedura falimentului sau prin care se confirmă un plan de reorganizare, admițând apelul, va anula hotărârea și va trimite cauza judecătorului‑sindic, cu dispoziție obligatorie de trecere a debitorului în faliment.”

Înalta Curte a evidențiat, în considerentele Deciziei nr. 4 din 15 martie 2021, că, odată cu adoptarea Legii nr. 85/2014 și în considerarea modificării regimului căilor de atac, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, efectele obligatorii ale Deciziei nr. 5/2011 au fost transpuse în noua lege. S‑a notat că, în măsura în care soluția adoptată prin Decizia nr. 5/2011 a fost rezultatul aplicării dispozițiilor procedurale de drept comun de o manieră considerată compatibilă cu procedura specială a insolvenței, ea își păstrează actuali­tatea și în prezentul cadru legislativ, cu atât mai mult cu cât rațiunile avute în vedere în conside­rentele respectivei decizii în interesul legii nu au suferit modificări.

Așadar, chiar dacă dispozițiile art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 au în vedere numai stadiul soluționării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, o normă similară nefiind adoptată corespunzător, cu prilejul reglementării intrării în faliment, Instanța Supremă a apreciat că soluția trebuie aplicată și în cazul de față, cu toate că nu corespunde întocmai dezlegărilor propuse de art. 480 C. pr. civ.; pentru identitate de rațiune trebuie însă a fi păstrate analogiile și raționamentul logico‑juridic din cuprinsul Deciziei nr. 5/2011, care se raportau atunci la prevederile art. 312 din Codul de procedură civilă de la 1865. Aceasta și pentru că, în aplicarea principiului ubi eadem este ratio, eadem solutio esse debet, pronunțarea soluției de intrare în faliment revine în exclusivitate în atribuția judecătorului‑sindic, iar amintita competență, apreciată ca fiind exclusivă, a constituit argumentul aplicării circumstanțiate a dispozițiilor procedurale de drept comun.

A mai notat Înalta Curte că, în prezent, prevederile art. 11 alin.  (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006 referitoare la principalele atribuții ale judecătorului‑sindic, examinate cu ocazia adoptării Deciziei nr. 5/2011, se regăsesc textual în cuprinsul art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014. De asemenea, prevederile art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora „dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil”, redau cu exactitate art. 149 din Legea nr. 85/2006 avut în vedere la adoptarea soluției de unificare a practicii judiciare, sus‑menționată, ocazie cu care s‑a urmărit asigurarea compatibilității între normele speciale din materia insolvenței și normele generale din Codul de procedură civilă.

În afara acestor atribuții care pot fi exercitate și aduse la îndeplinire exclusiv de judecătorul‑sindic, astfel cum am evidențiat anterior, celelalte atribuții prevăzute atât în art. 45 din Legea nr. 85/2014, cât și în corpul reglementării în discuție nu sunt atribuite în competența exclusivă a judecătorului‑sindic.

În legătură cu soluțiile pronunțate de judecătorul‑sindic, în realizarea acestor alte atribuții prevăzute de legea specială, instanța de apel are competența – atunci când criticile formulate sunt întemeiate – de a schimba hotărârea judecătorului‑sindic pe fond, în rejudecare, după admiterea apelului, sens în care facem trimitere la ipoteza judecării cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere, a acțiunilor pentru anularea unor acte ori operațiuni frauduloase, a contestației împotriva măsurilor luate de practicianul în insolvență.

2.2. Opoziția – cale de atac specifică procedurii insolvenței

Opoziția este o cale de atac ce poate fi utilizată de creditori doar în ipoteza în care titularul cererii de deschidere a procedurii de insolvență este debitorul, iar soluția pronunțată de judecătorul‑sindic, în legătură cu cererea acestuia, este una de admitere și de deschidere a procedurii de insolvență a debitorului.

2.2.1. Opoziția – mijloc procedural prin care se poate obține desființarea încheierii de deschidere a procedurii insolvenței

O altă atribuție principală a judecătorului‑sindic este cea inserată la lit. c) a alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 85/2014 și vizează judecarea opoziției creditorilor la deschiderea procedurii.

În conformitate cu dispozițiile art. 66 din Legea nr. 85/2014, debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere, pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență, la cerere urmând să fie atașată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenția de deschidere a procedurii insolvenței.

În acord cu prevederile art. 71 din același act normativ, dacă cererea debitorului corespunde condițiilor prevăzute la art. 66, judecătorul‑sindic va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii generale, iar dacă, prin declarația făcută potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) lit. g), debitorul își arată intenția de a intra în procedura simplificată ori se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 38 alin. (2), judecătorul va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii simplificate, minuta încheierii de deschidere a procedurii insolvenței urmând a fi comunicată, de îndată, administratorului judiciar provizoriu/lichidatorului judiciar provizoriu.

În reglementarea Legii nr. 85/2014, procedura de deschidere voluntară a insolvenței este una grațioasă, iar mecanismul procedural pus la dispoziția creditorilor, în vederea contracarării unui eventual demers judiciar abuziv al debitorului lor, îl reprezintă opoziția.

Cronologic, momentul formulării opoziției este plasat ulterior pronunțării unei hotărâri de deschidere a procedurii insolvenței, care a fost promovată de debitor, creditorii debito­rului având dreptul, la rândul lor, de a formula opoziție împotriva încheierii pronunțate de judecătorul‑sindic.

În ceea ce privește natura juridică a opoziției reglementate de legea insolvenței, pornind de la dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, conform cărora hotărârile judecăto­rului‑sindic sunt executorii și pot fi atacate, separat, doar cu apel, în literatura juridică^[21] s‑a exprimat opinia potrivit cu care: „opoziția formulată de creditor nu constituie o cale de atac în sensul procedurii civile, ci un mijloc de apărare pus la îndemâna creditorilor”.

Natura juridică a opoziției din materia insolvenței a fost analizată și în jurisprudența Curții Constituționale^[22], reținându‑se că: „opoziția la deschiderea procedurii introdusă de creditori nu poate fi calificată ca fiind o cale de atac împotriva încheierii de deschidere a procedurii generale sau simplificate prevăzute de lege. Posibilitatea introducerii unei opoziții este doar o parte componentă a întregului mecanism de declanșare a deschiderii procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006. De altfel, în acest sens, art. 11 alin. (1) lit. a) din lege prevede că una dintre atribuțiile judecătorului‑sindic este «darea hotărârii de deschidere a procedurii», iar art. 12 din lege stipulează că «hotărârile judecătorului‑sindic sunt definitive și executorii. Ele pot fi atacate separat cu recurs». Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 21 alin. (1)‑(3) din Constituție, fiind firesc ca aceeași instanță să se pronunțe asupra întregului proces de deschidere a procedurii, mai mult, părțile interesate având deschisă și calea recursului împotriva hotărârii pronunțate de judecătorul‑sindic asupra opozițiilor formulate”.

A reținut Curtea Constituțională că procedura reglementată de Legea nr. 85/2006 poate fi considerată deschisă ori refuzată numai când judecătorul‑sindic hotărăște în privința opozițiilor formulate de creditori și că este supusă căii de atac a recursului numai hotărârea prin care judecătorul‑sindic se pronunță asupra opozițiilor.

Atunci când judecătorul‑sindic a dispus, prin încheiere, deschiderea procedurii de insolvență, administratorului judiciar/lichidatorului judiciar îi revine obligația legală de a efectua notificările prevăzute de art. 100 din Legea nr. 85/2014.

După ce au primit notificările, creditorii au dreptul să formuleze opoziție, într‑un termen expres prevăzut de lege^[23], respectiv în 10 zile.

Referitor la natura juridică a termenului de 10 zile în care poate fi depusă opoziția de către creditori, în doctrină^[24], s‑a susținut că vorbim de un termen de decădere, care se calculează pe zile libere, întrucât este un termen de procedură. Nerespectarea termenului defipt de legiuitor pentru formularea opoziției generează respingerea acestei cereri ca tardiv formulată.

Opoziția promovată de creditori vizează chestiuni relative la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru deschiderea procedurii.

Cu toate acestea, în doctrină s‑a apreciat, într‑o opinie^[25], că, în lipsa unor dispoziții exprese ale legii, pe calea opoziției „pot fi invocate orice fel de critici împotriva încheierii de instituire a insolvenței”, argumentele expuse în susținere fiind că: „a îngrădi dreptul creditorilor în privința invocării doar a anumitor motive pe calea opoziției înseamnă a adăuga la lege”.

Într‑o altă opinie^[26], se consideră că, în motivarea opoziției, creditorii pot invoca doar aspecte în legătură cu neîndeplinirea sau lipsa condițiilor legale de deschidere a procedurii, la momentul judecării cererii introductive.

Din punct de vedere procedural, opoziția formulată de creditori se soluționează într‑un termen de 5 zile cu citarea părților, cadrul procesual fiind compus din administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, creditorii care se opun deschiderii procedurii și debitorul.

Judecătorul‑sindic trebuie să soluționeze deodată, printr‑o sentință, toate opozițiile.

În cazul în care constată că opoziția este întemeiată, judecătorul‑sindic o va admite și va revoca încheierea de deschidere a procedurii.

2.2.2. Inadmisibilitatea acțiunilor de drept comun prin care se urmărește desființarea încheierii de deschidere a procedurii insolvenței – situații practice

Într‑o decizie de speță^[27], Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantă, menținând decizia Curții de Apel Galați nr. 48/A din 9 februarie 2022, prin care a fost păstrată soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea existenței unui proces simulat al procedurii de insolvență a societății G. S.A., care face obiectul dosarului nr. x/121/2017.

Menționăm că procedura de insolvență a societății G. S.A. a fost deschisă la cererea debitorului, în conformitate cu art. 66 din Legea nr. 85/2014, și a format obiectul dosarului nr. x/121/2017.

În recurs, partea a susținut că demersul său judiciar, prin care a urmărit să se constate existența unui proces simulat al procedurii de insolvență privind societatea G. S.A., care face obiectul dosarului nr. x/121/2017, este unul admisibil, în mod nelegal instanțele de fond stabilind incompatibilitatea instituției de drept material a simulației în raport de procesul civil – ca act public, dar nereal, în condițiile în care procesul civil reprezintă doar forma sub care actul juridic al părților este introdus în circuitul juridic, ad solemnitatem, existând o tradiție doctrinară în susținerea admisibilității simulării procesului civil.

Înalta Curte a reținut caracterul neîntemeiat al criticilor recurentei și a respins recursul, constatând că soluția instanțelor de fond este în acord cu regulile de drept aplicabile litigiului.

Redăm mai jos un extras din considerentele deciziei pronunțate de Înalta Curte în speță:

„(…) În ceea ce privește mijlocul procesual pe care‑l au la dispoziție persoanele prejudiciate de introducerea, cu rea‑credință, de către debitor a unei cereri premature, actualul cadru legislativ nu permite ca în procesul de deschidere a procedurii inițiat de debitor să poată interveni orice persoană care are interes, ceea ce ar imprima caracter contencios cererii debitorului, raportat la prevederile art. 531 și art. 534 alin. (4) C. pr. civ.

Deși regulile generale de procedură prevăd posibilitatea ca orice persoană care justifică un interes legitim, serios și actual să poată interveni într‑o cerere grațioasă inițiată de altcineva și, prin aceasta, să o schimbe într‑una contencioasă ori să atace cu apel încheierea prin care a fost «dezlegată» cererea respectivă, nu înseamnă că automat aceste reguli sunt aplicabile și în materie de insolvență, ci trebuie analizat dacă legiuitorul, prin reglementarea specială dată acesteia, a avut în vedere ca norma generală analizată să se aplice și în procedura de executare colectivă, alin. (1) al art. 342 din Legea nr. 85/2014 statuând ritos că «dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil».

Or, în condițiile în care cererea debitorului de a fi supus procedurii insolvenței are o fizionomie juridică proprie, distinctă de cea a altor cereri necontencioase, este evident că acestei reglementări legale aparte nu‑i pot fi aplicate, în completare, alte reguli din dreptul comun.

Chiar dacă procedura de deschidere voluntară a insolvenței este una grațioasă, reglementată aparte de Legea‑cadru a insolvenței, nu înseamnă că legislatorul român nu a asigurat creditorilor mecanisme eficiente să contracareze un demers judiciar abuziv al debitorului lor, de vreme ce, prin alin. (2) al art. 71 din același act normativ, s‑a prevăzut că, prin încheierea de deschidere a procedurii, judecătorul‑sindic va dispune administratorului judiciar/lichidatorului judiciar să efectueze notificările prevăzute la art. 100. În cazul în care, în termen de 10 zile de la primirea notificării, creditorii se opun deschiderii procedurii, judecăto­rul‑sindic va ține, în termen de 5 zile, o ședință la care vor fi citați administratorul judiciar/lichi­datorul judiciar, debitorul și creditorii care se opun deschiderii procedurii, în urma căreia va soluționa deodată, printr‑o sentință, toate opozițiile. Admițând opoziția, judecătorul‑sindic va revoca încheierea de deschidere a procedurii.

Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței, evident, nu se mai poate vorbi de o procedură neconten­cioasă, pentru că debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum și orice altă persoană interesată pot face contestație împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar [art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014], după cum același act normativ reglementează o serie întreagă de contestații, respectiv calea de atac a apelului, care pot fi formulate de participanții la procedura insolvenței, iar în condițiile legii, chiar și de alte persoane interesate, inclusiv față de tabelul de creanțe, cu privire la creanțele și drepturile trecute sau, după caz, netrecute de administratorul judi­ciar/lichidatorul judiciar în tabel (solicitarea subsidiară a reclamatelor fiind, potrivit celor menționate în par. 3 al pag. 4 din cererea de recurs, «declararea simulației tabelului preliminar de creanțe al pârâtei C., constând în creanțele afiliate deținute de pârâții D. S.A., E. S.A. și F. S.A., în cuantum total de 2.755.462 lei»).

Neformularea, în dosarul de insolvență al debitoarei intimate C. S.R.L., a vreunei contestații la tabelul de creanțe nu constituie un argument solid și suficient pentru acoperirea pretinsului prejudiciu cauzat recurentei, aceasta având deschisă calea legală, așa cum s‑a arătat anterior.

De asemenea, afirmatul scop ilicit – introducerea, în cadrul dosarului de sindic, a unei acțiuni în revocarea unui act juridic încheiat în perioada suspectă – nu poate determina concluzia contrară, tocmai pentru că și această cerere de chemare în judecată va fi soluționată de tribunalul de faliment, cu respectarea tuturor principiilor procesului civil român, procedura judiciară fiind, evident, una contencioasă.

De altfel, în dosarul asociat constituit pentru soluționarea cererii de anulare acte frauduloase, întemeiat pe art. 117 și urm. din Legea nr. 85/2014, reclamantele recurente au fost părți, după cum o arată intimatele, putând formula, așadar, orice fel de apărări necesare pentru a‑și proteja interesele.

Pe de altă parte, se impune a fi menționat faptul că simulația, reglementată de pct. IV al subsecțiunii a 2‑a (Efectele față de terți), din cadrul secțiunii a 6‑a – Efectele contractului, în cuprinsul art. 1.289‑1.294 C. civ., reprezintă operațiunea juridică care creează o aparență neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public și nereal, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial, de un al doilea secret și adevărat, care conține în sine, implicit sau explicit, acordul părților de a simula.

Deși, de regulă, simulația privește actele juridice bi‑ sau multilaterale, pentru că nu este exclusă aplicabilitatea acestei instituții și în materia actelor unilaterale, prin art. 1.293 C. civ. s‑a prevăzut expres că: «Dispozițiile referitoare la simulație se aplică în mod corespunzător și actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului și destinatarul său.» Ulterior, legiuitorul a făcut o singură excludere, menționând că dispozițiile referitoare la simulație nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale.

Însă ceea ce este comun întregii reglementări a simulației este faptul că aceasta privește și poate privi doar categoria actelor juridice civile, excepție făcând cele nepatrimoniale, numai astfel putând fi înțeleasă atât reglementarea unitară din noul Cod civil, cât și faptul că legiuitorul a inclus, în mod logic și firesc, cele 6 articole în cadrul secțiunii dedicate efectelor contractului față de părți.

Așadar, argumentul recurentei, potrivit căruia câtă vreme legiuitorul nu a exclus simu­larea unui proces civil, demersul său judiciar este unul admisibil, nu poate fi primit, în mod corect prima instanță de control judiciar reținând că există o incompatibilitate între simulație (instituție de drept civil) și procesul civil, cu atât mai mult cu cât însăși reclamanta a arătat că nu există hotărâri judecătorești simulate, ci doar procese simulate.

Simulația nu este afectată de nulitate pentru simplul fapt al intenției părților de a ascunde față de terți adevăratele raporturi dintre ele.

Dar aceasta nu înseamnă că ea nu este sancționată în niciun fel, sancțiunea specifică simulației fiind inopozabilitatea actului secret față de terți: contractul secret nu poate fi invocat de părți, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților care, întemeindu‑se cu bună‑credință pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent; terții însă pot invoca împotriva părților existența contractului secret, atunci când le sunt vătămate drepturile.

Pe lângă această sancțiune specifică pentru simulație, dreptul pozitiv prevede atât sancțiunea nulității absolute sau relative, după caz, atunci când prin simulație sunt încălcate norme juridice edictate pentru valabila încheiere a actului juridic civil (spre exemplu, art. 992, 1.033, 1.653, 1.654 C. civ.), cât și, în anumite condiții, sancțiuni penale (atunci când, prin intermediul său, se ascunde valoarea reală a unui act juridic pentru neplata obligațiilor fiscale, conduită care poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală).

Însă toate aceste sancțiuni specifice privesc exclusiv actele juridice civile, iar nu procesele civile, simulația, din punctul de vedere al modului în care ia naștere, având o natură conven­țională, fiind născută din manifestarea de voință concordantă a mai multor subiecte de drept. Altfel spus, este un complex de acte juridice, alcătuit din actul public și actul secret, acesta conținând în sine și acordul simulatoriu.

Un act juridic poate simula realitatea, creând aparența că el există, când, în realitate, între părți nu există raporturi juridice reale (act fictiv). Un act juridic poate disimula un alt act sau raport juridic, singurul raport juridic real fiind cel din urmă (act deghizat). De asemenea, un act juridic este încheiat între anumite persoane, dar, în realitate, el generează, în tot sau în parte, raporturi juridice între alte persoane (inter­punere de persoane).”

3. Concluzii

Legea nr. 85/2014 instituie o procedură concursuală și colectivă, al cărei principal scop este cel al îndestulării creditorilor care dețin creanțe anterioare deschiderii procedurii asupra averii debitorului.

După ce judecătorul‑sindic a admis cererea și a dispus deschiderea procedurii insolvenței, practicianul în insolvență desemnat va notifica toți creditorii debitorului care vor decide dacă aleg să formuleze opoziție, atunci când procedura s‑a deschis la cererea debitorului, respectiv dacă decid să depună declarații de creanță, prin care să solicite înscrierea la masa credală, în scopul dobândirii calității de creditor participant la procedură.

Particularitățile procedurii insolvenței, spre deosebire de un litigiu de drept comun, derivă și din faptul că, ulterior admiterii cererii de deschidere a procedurii insolvenței, aceasta urmează să se desfășoare secvențial, iar în funcție de particula­ritățile unice ale fiecărei secvențe din această procedură specială, legiuitorul a decis să stabilească și un cadru procesual distinct.

O altă particularitate este dată de faptul că unele dintre atribuțiile principale stabilite de lege în sarcina judecătorul‑sindic sunt de competența exclusivă a acestuia, instanța de control judiciar neputându‑se substitui judecătorului‑sindic.

Tot acest specific aparte al procedurii insolvenței a fost avut în vedere de Înalta Curte, care, pronunțând o soluție de unificare a practicii judiciare pe chestiuni legate de competența exclusivă a judecătorului‑sindic, a avut în vedere aplicarea prevederilor din Codul de procedură civilă nu în litera lor, ci în mod circumstanțiat, în măsura compatibilității acestora cu specificul procedurii insolvenței de a fi etapizată legal și succesiv.

^[18] Pentru o prezentare amplă a acestor atribuții ale judecătorului-sindic, a se vedea A.O. Stănescu, C.B. Nász, S. Tîrnoveanu, în R. Bufan, A. Deli-Diaconescu și M. Sărăcuț (coord.), Tratat practic…, op. cit., vol. I, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, pp. 159-176.