Aspecte particulare vizând jurisdicțiile în materia insolvenței – chestiuni teoretice și practice relevante. Interferențe ale domeniului insolvenței cu procesele de drept comun – dificultăți practice

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

2.1.3. „Procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” – cerere de chemare în garanție a altor persoane în procedură. Admisibilitate și particularități vizând căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierii date de judecătorul-sindic

Cererea de chemare în garanție a fost definită de doctrină^[9] drept „acea formă de participare a terțelor persoane în procesul civil care conferă uneia dintre părți posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea obligația de garanție sau de despăgubiri și împotriva cărora s-ar putea îndrepta cu acțiune separată”.

Referitor la materiile în care se poate utiliza instituția chemării în garanție a altor persoane, unii doctrinari^[10] ai dreptului procesual civil au susținut că „dispozițiile procedurale în materie nu au limitat și nici nu limitează, în mod expres, posibilitatea promovării cererii de chemare în garanție la domenii litigioase predeterminate”, în timp ce un alt autor^[11] a arătat că „art. 72 C. pr. civ. consacră principiul potrivit căruia chemarea în garanție poate fi promovată ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.

Potrivit dispozițiilor art. 72 alin. (1) C. pr. civ.: „Partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri.”

În principiu, putem susține că procedura atragerii terțului în judecată, prin mijlocul procesual reglementat de art. 72-75 C. pr. civ., este compatibilă cu dispozițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014, vizând răspunderea pentru intrarea în insolvență, și, prin urmare, este aplicabilă – în anumite situații particulare – unor astfel de cereri de chemare în judecată, conform art. 342 din Legea insolvenței.

În sensul celor susținute mai sus, facem trimitere la aspectele practice discutate cu ocazia Întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel (online) din data de 15 decembrie 2020^[12]. În cadrul acestei Întâlniri s‑a stabilit că o astfel de cerere de chemare în garanție nu poate să fie considerată inadmisibilă de plano, admisibilitatea sau inadmisibilitatea urmând a fi analizată de la caz la caz. S‑a notat că, în sprijinul acestei soluții, poate fi luată în considerare ipoteza în care există o răspundere solidară, existând doi administratori care au administrat societatea în același timp și cărora le‑ar putea fi imputabilă o faptă dintre cele prevăzute de lege, însă practicianul în insolvență/ceilalți subiecți activi ai cererii introduce/introduc acțiunea doar împo­triva unuia dintre cei doi administratori. S‑a evidențiat că, în această ipoteză, în cazul în care este angajată răspundereaadministratorului chemat în judecată, acesta ar avea posibilitatea introducerii unei acțiuni în regres separate împotriva celuilalt administrator, prin care să solicite suportarea, parțial sau în întregime, a prejudiciului de către acest din urmă administrator (chiar dacă, potrivit legii, răspunderea este solidară). Într‑o astfel de situație, există posibilitatea invocării excepției procesului rău condus, demonstrând că, dacă ar fi fost introdus în litigiul în care a fost pusă în discuție atragerea răspunderii, ar fi putut să paralizeze prin apărările pe care le‑ar fi putut invoca pretențiile reclamantului. O altă ipoteză practică menționată, demnă de a fi luată în calcul, este și cea în care, deși sunt chemați în judecată, ambii administratori, unul dintre ei formulează o cerere de chemare în garanție împotriva celuilalt, cu scopul stabilirii, între ei, a unei răspunderi conjuncte.

Potrivit celor consemnate în cuprinsul Minutei I.N.M. din 15 decembrie 2020, la rubrica Opiniile exprimate în cadrul dezbaterilor, problema a fost discutată în cadrul unei ședințe de secție a Curții de Apel Cluj și, cu unanimitate, s‑a ajuns la concluzia compatibilității între instituția chemării în garanție și procedura insolvenței. Exemplul care s‑a oferit este acela al administratorului statutar care cheamă în garanție contabilul sau administratorul de fapt care a exercitat efectiv (total sau parțial) atribuțiile specifice acestei calități.

Participanții la Întâlnirea din 15 decembrie 2020 și‑au însușit, cu majoritate de voturi, opinia formatorilor I.N.M. (4 voturi împotrivă), cu precizarea că ar putea fi făcută o nuanțare în sensul că, de principiu, cererea de chemare în garanție formulată, în cadrul unui litigiu privind atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvență, în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, respectiv art. 138 din Legea nr. 85/2006, este inadmisibilă, însă admisibilitatea sau inadmisibilitatea trebuie apreciată de la caz la caz.

În practica judiciară au fost pronunțate mai multe soluții de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în garanție formulată în cadrul unui litigiu privind atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvență, în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, în considerentele unei hotărâri pronunțate de Tribunalul București^[13], se arată că cererea de chemare în garanție nu este compatibilă cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 85/2014, scopul cererii vizând atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvență fiind acoperirea prejudiciului cauzat debitoarei și asigurarea interesului concursual al creditorilor de recuperare a sumelor datorate, nicidecum de recuperare a sumei datorate pârâtei. Această acțiune în atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvență este promovată în interesul comun al creditorilor îndreptățiți să participe la procedură, cererea neputând fi formulată de orice creditor în scopul îndestulării propriei creanțe.

S‑a apreciat că răspunderea persoanei vinovate de intrarea debitoarei în insolvență este una personală, întemeiată pe nerespectarea obligațiilor legale ale pârâtei, astfel că cererea de chemare în garanție nu este compatibilă cu dispozițiile speciale ale legii insolvenței.

S‑a notat că cererea de chemare în garanție nu reprezintă o modalitate de modificare a cererii de chemare în judecată și nici nu permite completarea acesteia prin atragerea în judecată a altor persoane, altele decât cele față de care s‑a formulat acțiunea întemeiată pe art. 169 din Legea nr. 85/2014, unele chiar terțe față de procedură, în condițiile în care se urmărește exclusiv interesul pârâtei, în calitate de autor al cererii, de a se îndrepta împotriva chemaților în garanție, în caz de admitere a cererii de atragere a răspunderii sale.

În ceea ce privește căile de atac de care părțile se pot folosi pentru a contesta fie soluția privind admisibilitatea/inadmisibilitatea în prin­cipiu a cererii de chemare în garanție, fie soluția pe fondul cererii de chemare în garanție, dacă aceasta a fost considerată admisibilă în principiu, facem trimitere la o decizie de speță, în care Înalta Curte de Casație și Justiție^[14] a respins ca inadmisibil recursul declarat de recurenții‑pâ­râți A. și societatea B. S.A., prin administrator special A., împotriva Deciziei nr. 409 din 24 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași.

Prin Decizia nr. 409 din 24 mai 2017 a fost respins apelul declarat de apelantul A., în calitate de administrator special al S.C. B. S.A. Vaslui, împotriva încheierii de ședință din data de 22 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, încheiere prin care fusese respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție formulată de A., în calitate de administrator special al societății B. S.A. Vaslui, în contradictoriu cu C., D., S.C. E. S.A., S.C. F. S.A. Vaslui, S.C. G. S.A., S.C. H. S.A., S.C. I. S.A., S.C. J. S.A., S.C. K. S.A., prin lichidator L. S.P.R.L., S.C. M. S.A., S.C. N. S.A., O., P., Q. și lichidatorul judiciar al societății debitoare B. S.A. Vaslui, R.

Menționăm că cererea de chemare în judecată a avut ca obiect acțiunea formulată de reclamantul R., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B. S.A., privind angajarea răspunderii, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006^[15], împotriva pârâtului A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 291.611.015,61 RON, reprezentând suma înscrisă la masa credală și neacoperită în procedură.

Considerentele care au dus la respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție au fost fundamentate pe inexistența unei legături suficiente între cererea principală (având ca obiect angajarea răspunderii, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006) și cererea de chemare în garanție, în sensul inexistenței unei legături de dependență și de subordonare între cele două cereri, astfel încât soluția ce se va da cu privire la cererea principală să poată influența soluția care se va pronunța asupra cererii de chemare în garanție.

S‑a constatat că o legătură de natura celei arătate anterior nu este evidențiată în cauză pe baza comparării motivelor afirmate în cererea de chemare în garanție, cu circumstanțele de fapt invocate drept fundament pentru faptele ilicite imputate pârâtului ca fiind cauzatoare pentru starea de insolvență a debitorului.

S‑a apreciat că examinarea legăturii dintre cererea inciden­tală și cererea principală nu poate fi făcută decât prin raportare la descrierea circumstanțelor concrete ale faptelor ilicite imputate pârâtului, neputându‑se acredita ideea deducerii, mecanice, a unei legături de subor­donare ori de dependență între cele două cereri, din simplul fapt al introducerii unei acțiuni în răspundere întemeiată pe art. 138 din Legea nr. 85/2006.

S‑a reținut că, în cauză, terții chemați în garanție sunt firme finanțatoare cu calitate de creditori în tabelul definitiv, persoane fizice co‑debitoare în contractul de credit încheiat de către una dintre firmele finanțatoare cu B.C.R., precum și ceilalți doi membri ai consiliului de admi­nistrație al debitorului.

Soluția pronunțată de Înalta Curte, în Decizia nr. 2925 din 14 iunie 2018, anterior evocată, prin care a respins ca inadmisibil recursul împotriva Deciziei nr. 409/2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, prezintă importanță practică din perspectiva căilor de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate de judecăto­rul‑sindic.

Apreciem că hotărârile pronunțate de judecătorul‑sindic pot fi atacate doar cu apel atunci când, în cadrul unor acțiuni principale de competența judecătorului‑sindic, sunt formulate și cereri incidentale, cum este cazul cererii de chemare în garanție, întrucât dispozițiile Legii nr. 85/2014 se completează cu cele ale Codului de procedură civilă doar în măsura în care Legea nr. 85/2014 nu conține dispoziții exprese.

Însă, în ceea ce privește calea de atac ce poate fi utilizată în materia insolvenței și a hotărârilor pronunțate de judecătorul‑sindic, art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 conține prevederi exprese: „Curtea de apel va fi instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de judecătorul‑sindic. Hotărârile curții de apel sunt definitive.”

În același sens sunt și cele statuate de Înalta Curte, prin Decizia nr. 2925/2018, în considerente reținându‑se că: „(…) recursul are ca obiect o decizie, cu caracter definitiv, prin care instanța de apel a respins apelul declarat de apelantul A., în calitate de administrator special al S.C. B. S.A. Vaslui, împotriva încheierii de ședință din data de 22 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, în Dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul lichidator R., ca nefondat.

Decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea recurată neînscriindu‑se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. pr. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. pr. civ., hotărârile susceptibile de recurs sunt cele date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri prevăzute de lege.

În cauză se constată că prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect cererea formulată de reclamantul R., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. B. S.A., privind angajarea răspunderii, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006, împotriva pârâtului A.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2006^[16] privind procedura insolvenței, curtea de apel va fi instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de judecătorul‑sindic, în temeiul art. 11, iar, potrivit tezei a doua a aceluiași articol, hotărârile curții de apel sunt definitive.

Totodată, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006^[17], «hotărârile judecătorului‑sindic sunt executorii și pot fi atacate, separat, numai cu apel».

Potrivit art. 457 alin. (1) C. pr. civ., «hotă­rârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei».

În accepțiunea conferită de legiuitor, hotărârile definitive enumerate în art. 634 C. pr. civ. sunt cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv recurs, pentru care legea nu prevede posibilitatea atacării lor, ipoteză în care hotărârile devin definitive la data pronunțării lor.

Decizia care formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac, consacrat de art. 457 C. pr. civ.”

Cu toate că statuările Înaltei Curți au fost edictate în baza dispozițiilor din Legea nr. 85/2006, ele sunt de maximă actualitate și în noua reglementare, textele avute în vedere conținând reglementări identice.