Aspecte particulare vizând jurisdicțiile în materia insolvenței – chestiuni teoretice și practice relevante. Interferențe ale domeniului insolvenței cu procesele de drept comun – dificultăți practice

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Considerații generale

Constituția României, republicată, consacră, prin dispozi­țiile art. 126 alin. (1) și (5) teza I, următoarele: „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege” și, respectiv, „este interzisă înființarea de instanțe extraordinare”.

De asemenea, alin. (2) al aceleiași norme constituționale prevede expres următoarele: „competența instanțelor judecăto­rești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Pornind de la aceste repere desprinse din Constituție, menționăm că, în materia insolvenței, nu toate instanțele judecătorești sunt incluse în categoria „organelor procedurii”, ci doar tribunalul și curtea de apel, aspect ce rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 41 și ale art. 43 din Legea nr. 85/2014.

Procedura insolvenței este o procedură specială, caracte­rizată prin celeritate și care are drept scop^[1] protejarea patrimoniului debitorului și reîntregirea acestuia, în cazurile în care a fost diminuat prin acte juridice frauduloase, urmărind, în același timp, valorificarea cu eficiență sporită a activelor debitorului, în vederea satisfacerii într-o măsură cât mai mare a creanțelor creditorilor.

Literatura de specialitate^[2] a evidențiat, în decursul anilor, caracterele pe care le prezintă procedura insolvenței, aceasta fiind considerată „o procedură judiciară, personală, colectivă, concursuală, unitară, generală, egalitară, precum și de remediu sau, după caz, de executare silită”.

Particularitățile și specificul procedurii insolvenței au determinat instituirea unor reguli de competență, care sunt diferite de cele din domeniul dreptului comun.

2. Instanțele judecătorești în procedura insolvenței

Procedura care constituie obiect de reglementare al Legii nr. 85/2014 are caracter judiciar, întrucât se desfășoară sub controlul și supravegherea instanțelor judecăto­rești, legiuitorul alegând să păstreze concepția tradițională inițiată prin Legea nr. 85/2006, potrivit căreia, în aplicarea procedurii, rolul principal revine instanțelor judecătorești, procedura desfășurându-se sub autoritatea și prin intermediul acestora, ceea ce determină și caracterul judiciar al procedurii colective. Prevederile art. 41, coroborate cu cele ale art. 43 din Legea nr. 85/2014, stabilesc atât competența materială, cât și competența teritorială a instanțelor judecătorești chemate să soluționeze procedura insolvenței. Înțelegând să apeleze la sintagma „toate procedurile prevăzute de prezentul capitol”, legiuitorul a statuat, în materie de insolvență, competența exclusivă a tribunalului.

Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 85/2014 menționează expres că tribunalul își exercită aceste competențe prin judecătorul-sindic, care are o competență funcțională (specializată) pentru aceste cauze.

Hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic pot fi atacate de părțile care au participat la judecata în primă instanță a cauzei, acestea având la îndemână calea de atac a apelului. Termenul în care se poate declara calea de atac a apelului este diferit de cel din dreptul comun, fiind de doar 7 zile, întrucât procedura insol­venței impune desfășurarea cu celeritate a proceselor. Acest termen se calculează de la comunicare, pentru absenți, și de la pronunțare, pentru cei prezenți.

Competența de soluționare a apelului revine curții de apel în circumscripția căreia se află tribunalul care a pronunțat hotărârea supusă acestei forme de control judiciar.

În art. 9 din Legea nr. 85/2014 se prevede expres că instanța de apel, pentru hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic, este curtea de apel, hotărârile pronunțate de aceasta fiind definitive.

2.1. Judecătorul-sindic

În cadrul procedurii insolvenței, toate chestiunile litigioase sunt supuse examinării și cenzurii judecătorului-sindic, deoarece soluționarea lor unitară este esențială pentru a se asigura respectarea principiilor care guvernează procedura despre care discutăm.

Misiunea care revine judecătorului-sindic, în derularea procedurii insolvenței, este prevăzută expres de legiuitor în art. 45 din Legea nr. 85/2014, normă ce enumeră principalele atribuții ale acestuia, însă rezultă, astfel cum s-a notat în literatura de specialitate^[3], și din calitatea acestuia de magistrat, cu toate consecințele care decurg din acest statut juridic, care exercită o funcție publică, de interes general, actele sale având caracter de obligativitate pentru toate părțile implicate în procedură.

De-a lungul timpului au existat mai multe etape care au avut rolul de „reformare a statutului și de reconfigurare a rolului judecătorului-sindic”, aspect evidențiat de doctrinari^[4], primul reper legislativ fiind Legea nr. 99/1999, în reglementarea căreia „judecătorul-sindic nu mai era văzut ca un administrator general al procedurii, atribuțiile propriu-zise de administrare fiind preluate de practicianul în reorganizare și lichidare, sindicul devenind o autoritate judecăto­rească”. Acest proces de reconfigurare a poziției sindicului a continuat atât prin dispozițiile din Legea insolvenței nr. 85/2006, cât și prin reglementarea în vigoare conținută în Legea nr. 85/2014.

Finalizarea acestui proces legislativ a marcat, astfel cum arată acești din urmă autori, o delimitare clară a „atribuțiilor jurisdicționale de cele de administrare și de gestionare a averii debitorului, prin aceasta realizându-se o degrevare a judecătorului de insolvență de o serie întreagă de îndatoriri ce nu erau proprii profesiei sale de magistrat”.

Facem trimitere la prevederile Legii nr. 85/2006 care, în cuprinsul alin. (2) al art. 11, statuează următoarele: „atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței. Atribuțiile manageriale aparțin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepți­onal, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-și administra averea. Deciziile manage­riale pot fi controlate sub aspectul oportunității de către creditori, prin organele acestora”.

Legea nr. 85/2014 a preluat dispozițiile citate mai sus, pe care legiuitorul a decis să le completeze, sens în care a inserat în ultima teză din alin. (2) al art. 45 sintagma potrivit cu care deciziile manageriale care pot fi controlate, sub aspectul oportunității, de către creditori, prin organele acestora, sunt cele ale administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care și-a păstrat dreptul de administrare.

Prima teză a alin. (2) din art. 45 al Legii nr. 85/2014 prevede expres că judecătorul-sindic are exclusiv atribuții de natură jurisdicțională, controlând activitatea administratorului judiciar și/sau a lichidatorului și soluționând procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței.

Teza a doua a aceluiași text are menirea de a întări raționa­mentul enunțat în prima teză și rolul de a delimita atribuțiile jurisdicționale de cele manageriale, indicând concret sfera persoanelor cărora le aparțin aceste din urmă atribuții, respectiv administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepțional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-și administra averea.

Teza finală cuprinsă în alin. (2) al art. 45 face vorbire despre deciziile manageriale care aparțin administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care și-a păstrat dreptul de administrare și care, sub aspectul oportunității, pot fi controlate exclusiv de către creditori, prin organele acestora.

Din examinarea tezelor anterior enunțate referitoare la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, putem concluziona că judecătorului-sindic nu îi sunt atribuite în competență chestiunile vizând partea managerială a activității debitorului, context în care acesta nu are căderea de a aprecia, din perspectiva oportunității, măsurile dispuse de organele care aplică procedura insolvenței.    

2.1.1. Sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” – în interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

În legătură cu această atribuție a judecătorului-sindic, de a soluționa procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței, facem trimitere la o decizie de maxim interes practic prin care Înalta Curte de Casație și Justiție^[5] a respins sesizarea formulată prin recursul în interesul legii, declarat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Cluj, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) teza I din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, republicată, constatând că practica instanțelor nu cunoaște interpretări contradic­torii în privința naturii litigiilor care sunt de competența judecătorului-sindic (în cauză fiind invocate pretinse interpretări extensive, conform cărora inclusiv acțiunile vizând realizarea unui drept ori revendicarea unui bun ar fi de competența judecătorului-sindic).

Cu toate că soluția a fost de respingere a sesizării, în considerentele deciziei pronunțate, Înalta Curte a reținut că, din examinarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 85/2006^[6], care reglementează atribuțiile judecătorului-sindic, rezultă fără echivoc intenția legiuitorului de a delimita atribuțiile jurisdicționale ale judecătorului-sindic de cele de administrare a procedurii insolvenței, precum și de cele de gestiune, atribuții ce revin, în principal, administratorului judiciar, lichidatorului și celorlalți participanți la procedură.

Pe de altă parte, controlul judecătorului-sindic se raportează numai la aspectele de legalitate, fără a avea în vedere și aspectele de oportunitate, ce cad în sarcina creditorilor și organelor acestora.

De asemenea, analizând prevederile alin. (1) al art. 11 din Lege, care enumeră în mod expres „principalele atribuții ale judecătorului-sindic”, Curtea a constatat că aceste norme au un caracter exemplificativ, și nu exhaustiv, deoarece, prin conținutul dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, se stabilesc judecătorului-sindic noi atribuții ce privesc controlul asupra activității participanților la procedură, cu referire la actele și operațiunile care se desfășoară după deschiderea procedurii insolvenței.

Prin sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței.

Având în vedere multitudinea activităților specifice procedurii insolvenței, este imposibilă stabilirea concretă a tuturor operațiunilor ce au loc pe parcursul desfășurării insolvenței, întrucât acestea variază de la o situație juridică la alta sau de la un debitor la altul.

S-a argumentat că soluția aleasă de legiuitor este, pe de-o parte, exhaustivă, în sensul că nu limitează atribuțiile judecătorului-sindic numai la cazurile concrete enumerate în alin. (1) al art. 11 din Lege, ci că are în vedere și controlul tuturor operațiunilor și actelor săvârșite de către administratorul judiciar, lichidator, debitori și alți participanți la desfășurarea procedurii, precum și litigiile, procesele și cererile ce au legătură directă cu insolvența și sunt prevăzute de Legea nr. 85/2006.

În același timp, s-a evidențiat și caracterul restrictiv al acestei soluții legislative, pe considerentul că judecătorul-sindic nu are atribuții în soluționarea unei cereri ori acțiuni ce transcende procedurii insolvenței, respectiv realizarea unui drept, o pretenție, somație de plată ori recuperarea unei creanțe, operațiuni care nu sunt prevăzute în mod expres de Legea nr. 85/2006, fiind reglementate prin dispozițiile dreptului comun și aparținând competenței judecătorului de fond.

O calificare corectă a unei astfel de acțiuni sau operațiuni are importanță specială, în primul rând pentru stabilirea căii de atac, în caz contrar părțile putând fi private de dublul grad de jurisdicție pentru cauzele în care hotărârile sunt susceptibile de apel și recurs sau să fie supuse rigorilor specifice procedurii insolvenței.

Pe de altă parte, nu este just să se creeze debitorului aflat în insolvență un tratament juridic privilegiat, în afara celui prevăzut de legea specială, întrucât s-ar încălca celorlalte părți chemate în judecată, în calitate de pârâți, dreptul la un proces echitabil garantat de dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În fine, Înalta Curte a menționat că egalitatea de tratament juridic dintre debitor și alte persoane care nu participă la procedură derivă și din conținutul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, care se referă la suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare formulate în contra debitorului aflat în insolvență și care au ca obiect realizarea unor creanțe asupra debitorului sau bunurilor sale.

2.1.2. Interpretarea sintagmei „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” – dificultăți întâlnite în practica judiciară

Considerăm că, prin Decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2009, anterior prezentată, în interpretarea furnizată de ICCJ, a fost clarificată sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței”, în sensul că legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea procedurii.

Cu toate acestea, există multiple cazuri în practica judiciară care atestă dificultățile cu care se confruntă judecătorii în interpretarea acestei sintagme, în special atunci când acțiunile promovate sunt deduse spre judecată instanțelor de drept comun și sunt întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.

2.1.2.1. Instituția regulatorului de competență

În practica judiciară, divergențele de interpretare a sintagmei „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” pot declanșa un conflict negativ de competență care intervine între o instanță de drept comun, fie ea o judecătorie sau un tribunal, care decide să decline competența de soluționare a pricinii cu a cărei tranșare a fost învestită, în favoarea judecătorului-sindic, iar acesta din urmă, constatând propria necompetență de a soluționa cauza, dispune sesizarea curții de apel în vederea emiterii regulatorului de competență.

Pentru exemplificare, facem trimitere la o hotărâre pronun­țată de Curtea de Apel Oradea^[7], într-un regulator de competență, prin care a tranșat asupra conflictului negativ de competență ivit între Judecătoria X și Secția a II-a Civilă a Tribunalului Bihor.

Obiectul litigiului îl constituie acțiunea formulată de reclamanta Z. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții X. S.R.L. – în reorganizare judiciară, prin administrator special A.A., și Eurexpert I.P.U.R.L., în calitate de administrator judiciar, prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute exprese a înscrisului „Angajament de plată”, din 23.07.2020, încheiat între părți pentru lipsă de obiect determinat și licit, fraudă la lege și lipsa cauzei licite.

În considerentele regulatorului de competență se arată că, în urma analizei dispozițiilor art. 41 alin. (1) și art. 45 alin. (1) lit. a)-r) din Legea nr. 85/2014, se poate concluziona că judecătorul-sindic este competent să soluționeze doar acțiunile prevăzute expres de Legea nr. 85/2014 sau care decurg din aplicarea acesteia.

În cauză însă acțiunea demarată de reclamantă vizează constatarea nulității absolute a înscrisului „Angajament de plată” din 23.07.2020, încheiat între aceasta și debitoare, pentru lipsă de obiect determinat și licit, fraudă la lege și lipsa cauzei licite, deci este o acțiune de drept comun.

A reținut curtea de apel că deschiderea procedurii de insolvență a pârâtei nu atrage automat competența judecătorului-sindic, din moment ce acțiunea care face obiectul litigiului nu se circumscrie atribuțiilor judecătorului-sindic, enumerate în Legea nr. 85/2014, și nici nu are legătură cu aplicarea actului normativ menționat.

Apreciind că este vorba despre o acțiune eminamente civilă și cum valoarea obiectului litigiului este sub 200.000 lei, raportat la dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. pr. civ., s-a stabilit competența materială procesuală a judecătoriei.

2.1.2.2. Instituția recursului – cale de atac întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ.

Tot în practica judiciară, se întâlnesc cazuri când chestiunea competenței judecătorului-sindic de a soluționa pricina este tranșată mult mai târziu, deoarece instanțele de drept comun învestite apreciază că sunt competente a soluționa cauza. Astfel, chestiunea competenței instanței ajunge să se tranșeze la cel mai înalt nivel jurisdicțional, respectiv de Înalta Curte, ca urmare a admiterii căii de atac a recursului declarat de partea care a invocat, cu respectarea termenelor legale, excepția necompetenței de ordine publică a instanței.

Înțelegem să facem trimitere la o decizie de speță pronunțată de Înalta Curte^[8], care, învestită fiind cu soluționarea unui recurs ce viza nelegalitatea hotărârii instanței de apel din perspectiva încălcării competenței de ordine publică a altei instanțe, respectiv a judecătorului-sindic, a casat decizia și a trimis cauza spre o nouă judecată, făcând aplicarea dispozițiilor art. 497 C. pr. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ.

Situația de fapt reținută de Înalta Curte a fost următoarea: „(…) reclamanta-vânzătoare A. S.R.L. a sesizat instanța cu o acțiune în constatare rezoluțiune contract de vânzare-cum­părare încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenței reclamantei, iar pârâta-cumpărătoare, prin cererea reconven­țională, a solicitat anularea declarației de rezoluțiune emisă de A. S.R.L., prin administrator special, și vizată de administra­torul judiciar, precum și compensarea creanțelor reciproce, respectiv a unei creanțe anterioare deschiderii procedurii cu o creanță ulterioară deschiderii procedurii. Raportat la obiectul cererii reconvenționale formulate, a fost invocată excepția necompetenței funcționale atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, excepția fiind respinsă pe considerentul că este o acțiune de drept comun.

Instanța supremă a mai notat, tot referitor la starea de fapt necontestată de părți, că împotriva reclamantei A. S.R.L., prin încheierea nr. 469/19.07.2018, pronunțată de Tribunalul Bacău, în dosarul nr. x/110/2018, s-a deschis procedura generală a insolvenței, pe o durată maximă a perioadei de observație de 12 luni, calculate de la data deschiderii procedurii, cu păstrarea dreptului de administrare al debitoarei, sub supravegherea administratorului judiciar desemnat.

În perioada de observație, în urma aprobării, la data de 13.03.2019, de către Adunarea Creditorilor societății reclamante, a ofertei de cumpărare înaintată de societatea pârâtă D. S.R.L., părțile (reclamanta, prin administratorul special și sub supravegherea administratorului judiciar) au încheiat, la data de 02.04.2019, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 683 de BNP E., având ca obiect vânzarea de către societatea debitoare în procedura insolvenței a unui imobil situat în intravilanul orașului F., la prețul de 510.000 euro, fără TVA, preț ce urma achitat de pârâta-cumpărătoare astfel: suma de 142.875 lei, echivalent a 30.000 euro la cursul oficial al BNR – achitat anterior autentificării convenției, prin virament bancar; 480.000 euro – în 9 tranșe egale, a câte 50.000 euro lunar și o ultimă tranșă în sumă de 30.000 euro, cu scadența la 28 ale lunii respective, după expirarea unui termen de 4 luni de la data obținerii autorizației de construire de către cumpărător, dar nu mai târziu de 5 luni de la data perfectării convenției.

Potrivit prevederilor contractuale stipulate de părți: „ratele lunare pot fi compensate cu creanțele pe care cumpărătoarea le-a dobândit de la creditorii G. și H. prin cesiuni de creanță și pe care le are de încasat asupra averii A. S.R.L. cu respectarea art. 1.617 C. civ. și a Legii nr. 85/2014. În acest sens, noi, părțile contractante, am convenit de comun acord ca, în cazul în care aceste creanțe au un caracter litigios, să încheiem ulterior un act adițional la prezentul contract, prin care să stabilim noi scadențe pentru sumele de bani rămase de achitat la acea dată din restul de preț, până la data la care se va putea face legal compensarea. Plățile, atât prin compensare, cât și prin virament bancar, se pot efectua și anticipat scadențelor stabilite, fără a fi percepută vreo penalitate sau taxă suplimentară.”

Un alt aspect important de menționat vizează faptul că, anterior intervenirii convenției ce face obiectul prezentei cauze, respectiv în data de 22.03.2019, între numiții G. și H., creditori ai reclamantei-vânzătoare aflate în insolvență, înscriși în tabelul creditorilor A. S.R.L., și pârâta-reclamantă reconven­țional D., au intervenit două contracte de cesiune, D. preluând de la creditorii persoane fizice creanțele deținute împotriva reclamantei, în sumă de 713.348,80 lei, respectiv de 605.000 lei. Anterior acestor cesiuni, creditorii inițiali ai reclamantei contestaseră în procedura insolvenței cuantumul creanțelor cu care fuseseră înscriși în tabel, acțiuni soluționate ulterior de judecătorul-sindic, prin sentința nr. 40/19.02.2020, pronunțată în dosarul nr. x/110/2018/a3. Totodată, ulterior cesiunilor de creanță, în procedura insolvenței, a fost contestată și creanța pârâtei-cumpărătoare D. împotriva reclamantei-vânzătoare (contestația reclamantei fiind ulterior anulată, ca netimbrată, prin sentința nr. 380/02.09.2020, pronunțată în dosarul nr. x/110/2018/a17).

De asemenea, Înalta Curte a reținut, în considerentele deciziei, că, la 09.03.2020, pârâta D. S.R.L. a contestat la judecătorul-sindic măsura administratorului judiciar al reclamantei prin care acesta nu a fost de acord cu încheierea unui act adițional la contractul de vânzare-cumpărare, prin care să dispună compensarea datoriilor reciproce ale celor două societăți până la concurența sumei celei mai mici, prin stingerea prețului. Contestația, înregistrată sub nr. x/110/2018/a12, a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., până la soluționarea prezentei cauze.

Pe de altă parte, la data de 12.10.2021, pârâta D. S.R.L. a solicitat judecătorului-sindic să dispună compensarea datoriilor reciproce ale celor două societăți până la concurența sumei celei mai mici, prin stingerea prețului. Contestația, înregistrată sub nr. x/110/2018/a18, a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., până la soluționarea prezentei cauze.

Redăm, în cele ce urmează, considerentele expuse de Instanța Supremă care a constatat că litigiul este specific materiei insolvenței, întrucât vizează dezlegarea unor chestiuni aferente acestei proceduri, ceea ce atrage competența judecătorului-sindic: „Deși este adevărat că ambele acțiuni au fost întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, Înalta Curte reține că această împrejurare nu este de natură a exclude de plano competența judecătorului-sindic în soluționarea acțiunii, așa cum au reținut instanțele anterioare.

(…) Pornind de la premisa că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare din 13.03.2019 a fost încheiat după data deschiderii procedurii insolvenței vânzătoarei, 19.07.2018, fiind semnat de administratorul special al vânzătoarei sub supravegherea administratorului judiciar, rezultă că acțiunea principală pune în discuție efectele rezoluțiunii contractului asupra unui bun din patrimoniul debitoarei aflate, în prezent, în procedura falimentului (hotărârea intermediară nr. 162/2021 din 22.04.2021, pronunțată de Tribunalul Neamț, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/110/2018), cu influență asupra procedurii colective de recuperare a creanțelor de către creditorii înscriși la masa credală a debitoarei A. S.R.L.

Pe de altă parte, cererea reconvențională pune în discuție atât compensarea unor creanțe din insolvență, cât și, implicit, contestarea unei măsuri a administratorului judiciar de a nu încheia act adițional privind compensarea, chestiuni care vizează respectarea regulilor privind compensarea, instituite prin Legea nr. 85/2014.

De altfel, se reține că aceleași pretenții din cererea reconvențională formulată de D. S.R.L. fac obiectul dosarelor nr. x/110/2018/a12 și nr. x/110/2018/a18, aflate în competența judecătorului-sindic și care, în mod evident, vor fi soluționate potrivit dispozițiilor privind legea insolvenței.

Față de toate considerentele de mai sus, este fără îndoială faptul că litigiul este specific materiei insolvenței, implicând dezlegarea unor chestiuni aferente acestei proceduri.

Instanța supremă reține că, în procedura insolvenței, toate aspectele litigioase sunt supuse controlului judecătorului-sindic, rezol­varea lor unitară fiind esențială pentru a se asigura respectarea principiilor care guvernează această procedură.

Potrivit art. 120 C. pr. civ., cererile în materia insolvenței sau a concordatului preventiv sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul.