Ar fi…

Ar fi…

Ar fi o-ntrebare ce n-are răspuns

Sau, poate, un zâmbet pe chipul ascuns –

Ar fi ce nu vrei… din ce vrei să fie.

Ar fi ca o rimă dintr-o poezie.

Ar fi un moment. Ar fi „Noapte bună!”

Ar fi despre stele și chiar despre lună…

Ar fi să ne fie un plânset de dor

Uitat în povestea lui Apolodor.

Ar fi… sau n-ar fi? Aceasta-i dilema.

Nici Shakespeare nu știe să pună problema…

Ar fi, dac-ar fi… și nimeni nu știe

C-a fost. – Ca o rimă dintr-o poezie…

Povestea lui „Ar fi…” se șoptea supusă molcom, umil, în fața lui „este” și călcând cu trufie peste „a fost”. „Ar fi” este modul în care oamenii știu să creadă în mai mult decât ceea ce este și, uneori, este modul lor naiv de a învăța să-l uite pe „a fost”.

Am crezut că nu-i bine să crezi prea mult în „ar fi” și, de prea multe ori, mi-am prins inima în deznădejdea acestei repetabile greșeli. Dar oare aici pierdeam eu năzuința în lupta dintre posibi și imposibil?

Oare greșeala e „ar fi…” sau „ar fi fost…”?

Prima îndeamnă la credință și speranță, a doua condamnă la regret.

Prima îți înalță sufletul, a doua te macină în chin.

Prima îți arată cum să construiești, a doua judecă ce nu ai construit.

Nu-l pierde pe „ar fi…” și dezleagă-te de „ar fi fost…”.

Și, înainte de toate, nu uita să fii!