Analiza condițiilor de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate și respingerea cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional în contextul exercitării căilor extraordinare de atac

• Constituția României: art. 147 alin. (4)
• Legea nr. 304/2022: art. 19 alin. (2)
• Legea nr. 47/1992: art. 2
• Legea nr. 47/1992: art. 29
• NCPP: art. 453 alin. (1) lit. f)

Prin decizia penală nr. 1705/A din data de 28 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, instanță învestită cu soluționarea cauzei penale având ca obiect contestația în anulare formulată de persoana condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 445/A din data de 14.03.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2018, în baza art. 29 alin. (5) rap. la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea contestatorului A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022.

Pentru a pronunța această soluție, referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, curtea a apreciat că aceasta este inadmisibilă, cu argumentarea, în esență, că îndeplinirea condiției existenței unei legături între dispoziția legală a cărei neconstituționalitate este invocată și soluționarea cauzei în discuție nu trebuie analizată in abstracto, ci presupune, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, atât ca textul criticat să fie aplicabil în cauza dedusă judecății, cât și existența unui interes procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015 a Curții Constituționale, paragraful 30, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014 a Curții Constituționale, paragraful 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014)

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 64 din 25 ianuarie 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei penale nr. 1705/A din data de 28 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Prioritar, Înalta Curte constată că autorul excepției de neconstituționalitate susține, sub un prim aspect, că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate printr-o încheiere separată, așa cum prevăd dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, ci direct prin decizie.

Critica recurentului este nefondată.

Astfel, referitor la felul hotărârii, Înalta Curte reține că respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate direct prin hotărârea judecătorească prin care s-a dispus și cu privire la calea extraordinară de atac promovată de către recurentul A. nu încalcă dreptul la un proces echitabil, cum în mod greșit a apreciat apărarea, întrucât recurentul a exercitat în mod efectiv calea de atac a recursului împotriva dispoziției prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate, ca inadmisibilă.

Particularizând, se reține că echitatea procedurii impune ca autorul unei excepții de neconstituționalitate să beneficieze de dublul grad de jurisdicție în cazul respingerii excepției de neconstituționalitate invocate.

Așadar, plecând de la această premisă, se constată că formularea recursului împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei penale nr. 1705/A din data de 28 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, este suficientă pentru a asigura caracterul echitabil al procesului și posibilitata exercitării în continuare a unei apărări efective de către recurent, în condițiile în care acesta își poate face apărări concrete, Înalta Curte urmând să procedeze la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor criticate, respectiv a sintagmei „absență a titularului” din cuprinsul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, potrivit căruia „Judecătorul din planificarea de permanență asigură compunerea completului de judecată în caz de absență a titularului”.

Referitor la excepția de neconstituționalitate, similar primei instanțe, Înalta Curte reține că din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) – calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) – identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) – existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, „legătura cu soluționarea cauzei” poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a „aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate” (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014);

d) – verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În egală măsură, dat fiind efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilității sesizărilor, instanța de judecată trebuie să ia în considerare și hotărârile Curții înseși, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudențe constante și îndelungate a instanței constituționale în materia analizată.

Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curții Constituționale în controlul de constituționalitate a posteriori poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, cu titlu exemplificativ, tinde la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenței sale, intrând, cu titlu de exemplu, în sfera de competență exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis, deciziile nr. 284/24.01.2011, nr. 176/06.03.2012, nr. 187/06.03.2012, nr. 378/26.06.2014 ale Curții Constituționale).

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate evaluată a fost ridicată de o parte din proces (recurentul A.), în fața unei instanțe judecătorești învestite cu soluționarea contestației în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 445/A din data de 14.03.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2018.

De menționat că motivul care a stat la baza promovării căii extraordinare de atac a contestației în anulare de către condamnatul A. vizează o presupusă compunere nelegală a instanței de apel, cu argumentarea că la ultimul termen de judecată, din 09.02.2023, la care a avut loc și dezbaterea apelurilor, unul din judecătorii titulari a fost înlocuit, în opinia recurentului, în mod nelegal cu un alt judecător din planificarea de permanență aferentă datei de 09.02.2023, din moment ce transferul judecătorului titular de la o secție penală la altă secție penală a aceleiași instanțe nu poate fi încadrat în categoria motivelor obiective de absență, întrucât acesta nu a părăsit instanța.

Excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții legale în vigoare, respectiv:

– Art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, potrivit căruia „Judecătorul din planificarea de permanență asigură compunerea completului de judecată în caz de absență a titularului”.

În acest context, reținând că dispozițiile legale criticate pe calea excepției nu au fost anterior constatate ca fiind neconstituționale, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul A. îndeplinește cerințele de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs, aflarea în vigoare a dispozițiilor legale criticate și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior textul de lege criticat.

În ceea ce privește, însă, examenul legăturii excepției cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Așadar, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În acest sens, dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevăd că instanța de contencios constituțional „decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei […]”.

Cu privire la condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, „legătura cu soluționarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții legale în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului”. (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014)

Referitor la această problematică, Curtea Constituțională a arătat că, în esență, „condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă părților care au invocat-o pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată”. (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022)

Practic, „decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părți”. (a se vedea Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019)

Or, condiția referitoare la „legătura” normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză nu este, însă, îndeplinită în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Pornind, în acest demers analitic, de la problematica efectelor deciziilor Curții Constituționale în cauzele definitiv judecate, Înalta Curte reține ca relevante în acest sens o serie de statuări anterioare ale instanței de contencios constituțional.

Prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), instanța de contencios constituțional a reamintit „caracterul erga omnes și pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituție. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată”. [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]

În ceea ce privește hotărârile definitive, o decizie de admitere a excepției poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în cauza în care a fost invocată, precum și în cauzele în care au fost ridicate excepții de neconstituționalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [a se vedea Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014 (paragraful 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 18 decembrie 2014 (paragraful 14), și Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015 (paragraful 14)] (paragraful 52).

Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016), Curtea Constituțională a statuat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște – facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional (…), acele situații care au devenit facta praeterita. O decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere (…) În privința cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea a reținut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curții nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut.

S-a subliniat, de asemenea, că, în ceea ce privește cauzele soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță declarată neconstituțională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv și irevocabil soluționată (…); din momentul introducerii cererii în instanță și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul, astfel că „incidența deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive”.

S-a mai arătat că, întrucât principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală, atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică europeană, precum și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului, atingerea adusă acestuia prin legislația națională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanțiale și imperioase, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice – element fundamental al supremației dreptului, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (paragraful 34).

Raționamentul Curții Constituționale a fost reafirmat ulterior, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018), prin care, referitor la efectele unei decizii a Curții Constituționale asupra unor cauze definitiv soluționate, s-a reținut că „legiuitorul a reglementat în C. proc. pen. un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptățite pot exercita o cale extraordinară de atac pentru remedierea situației lor în procesele penale, în care a fost invocată o excepție de neconstituționalitate, admisă de Curtea Constituțională după pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Acest remediu este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (…)”, aplicabil, însă, numai în condițiile desprinse din jurisprudența Curții și strict prevăzute de legea procesual penală.

În contextul jurisprudențial anterior expus, reținând, pe de o parte, specificul excepției de neconstituționalitate (mijloc de apărare recunoscut de lege părților, prin care se tinde la evitarea tranșării definitive a unui raport juridic de conflict în baza unei norme neconstituționale) și, pe de altă parte, natura textului de lege criticat, care, fiind normă de procedură, este de aplicare imediată, deci nu retroactivează, Înalta Curte constată că, fiind invocat direct în faza căii extraordinare de atac a contestației în anulare (ulterior, așadar, soluționării definitive a cauzei în apel) prezentul demers judiciar al recurentului nu are aptitudinea funcțională de a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii definitive din procesul principal.

Curtea Constituțională a subliniat în jurisprudența sa că, „în cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care se urmărește împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. Constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. […] Neconstituționalitatea unei dispoziții legale nu are numai o funcție de prevenție, ci și una de reparație, întrucât ea vizează în primul rând situația concretă a cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată”. (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016).

Tot astfel, Curtea a mai reținut, într-o altă cauză, că „autorul excepției de neconstituționalitate nu are un interes real în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepției nu ar schimba cu nimic situația acestuia (…)”. (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, paragraful 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014).

Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză, unde eventuala admitere a excepției de neconstituționalitate ar servi doar unui interes general, iar nu și cauzei în care a fost ridicată, unde nu ar putea produce vreo consecință juridică. În prezenta cauză, soluționată definitiv în baza unor norme ce s-au bucurat de prezumția de constituționalitate, invocarea neconstituționalității acestor dispoziții abia ulterior rezolvării definitive a cauzei tinde la transformarea, în mod nepermis, a controlului de constituționalitate într-un instrument juridic abstract.

Ca atare, decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză, ci exclusiv pentru viitor și în alte cauze decât cea de față, ceea ce conferă excepției invocate un singur scop, acela de a determina o modificare legislativă.

Or, finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia, în lipsa oricărui potențial efect în cauza concretă. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

Potrivit art. 2 alin. (3) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare.

Soluția se înscrie într-o logică firească, pentru că altfel sesizarea Curții Constituționale ar fi de prisos, întrucât instanța de contencios constituțional ar constata, la rândul său, neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate și ar respinge excepția ca inadmisibilă, fără a mai proceda la verificarea temeiniciei acesteia.

Pentru aceste considerente, reținând că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei penale nr. 1705/A din data de 28 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, potrivit art. 275 alin. (6) rap. la art. 273 alin. (3) și (4) din C. proc. pen., onorariul cuvenit interpretului de limbă arabă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sursa informației: www.scj.ro.